Astăzi despre
Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724,[1][2][3][4][5] Königsberg, Prusia[6] – d. 12 februarie 1804,[1][2][3][4][5] Königsberg, Prusia[7]) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania
Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel
și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant.
Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați
de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Idei și consacrare
Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume.
Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după
propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o
"revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele
cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta
era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă,
toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea
filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la
Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că
experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie
mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție
este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul
rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea
vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure,
a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja
celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia
începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul
cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral.
Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al
Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este
numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797.
De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu
antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și
citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază
pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul
prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și
publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.
Viața personală
Pentru
echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant
câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a
foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui
către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra
cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin
intermediul copiilor realizate de studenți.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa.
Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul
său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua
fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului
curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului,
singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur.
Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul
convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al
Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu
trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care
sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale,
motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică
(cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant).
Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată
discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele
după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea
zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care
avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii,
excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două:
publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe
care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul
victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează
până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece
ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804,
după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă
de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("șTotulț e
bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la
funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat
dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele
sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la
criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21
noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă
gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar
mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii
de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice:
"Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu
crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se
atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
Sesizarea cititorului ZdV: Ce poate face, în Focșani, un cetățean (probabil) bolnav, de care n-are nimeni grijă?
De același autor
