Astazi despre : Centrala atomoelectrică rusă de la Cernobîl - închisa definitiv abia in anul 2000
2000: A fost închisă definitiv centrala atomoelectrică rusă de la Cernobîl
Coincidenţă sau nu, „Cernobîl” în limba rusă se traduce „durere”
Data de 26 aprilie 1986 este o zi în care se comemorează una dintre cele mai mari catastrofe tehnologice din istorie. O explozie a distrus, pe rând, visele unei naţiuni însetate de glorie, apoi a luat vieţile celor care au avut nenorocul să se afle aproape de locul unde a avut loc evenimentul şi nu i-a iertat nici pe cei care urmau să se nască. Vorbim de Cernobîl – un nume care din ’86 a devenit sinonim cu moartea. Coincidenţă sau nu, „Cernobîl” în limba rusă se traduce „durere”.
Incursiune în timp
Mai 1970. În Ucraina, la mai puţin de 16 km sud de graniţa cu Belarus au fost demarate lucrările de construcţie ale unei centrale nucleare prevăzută cu 6 reactoare de tip RBMK. La vremea respectivă, acest tip de reactor era considerat drept vârful de lance şi totodată mândria industriei sovietice. Primele două reactoare ale complexului Cernobîl au fost date în folosinţă la sfârşitul anilor ’70. Câţiva ani mai târziu, mai exact în 1981 şi în 1983 construcţia reactoarelor 3 şi 4 era terminată şi erau date în exploatare. Totul în vederea înfăptuirii visului sovietic de a obţine o energie ieftină şi la îndemâna tuturor. Un vis ce pentru mai marii Uniunii Sovietice a contat, se pare, mai mult decât siguranţă propriului popor. Astfel, într-un raport secret datat 21 februarie 1979, fostul şef KGB Iuri Andropov, semnala erori grave încă de la începuturile construcţiei centralei de la Cernobîl. Astfel, nerespectarea proiectului şi încălcarea tehnologiei de construcţie şi asamblare sunt prezente în numeroase locuri în construcţia celei de-a doua unităţi de producţie a Centralei Nucleare de la Cernobîl, putând conduce la deformări şi accidente. Acest raport nu a fost luat în seamă. Planul stabilit era mai important şi trebuia îndeplinit înainte de termen şi raportat Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
La mai bine de trei ani de la deschiderea centralei, în noaptea de 26 aprilie 1986, în timpul unui test de securitate, reactorul nr. 4 al Centralei Electrice Nucleare V. I. Lenin de lângă Cernobîl a explodat. Echipa care realiza testul respectiv intenţiona să verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă. Pentru ca testul să nu fie anulat, sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat. Reactorul urma să fie setat să funcţioneze la numai 25% din capacitatea totală. Această procedură nu a funcţionat însă conform planului. Din motive necunoscute, în câteva fracţiuni de secundă, nivelul energiei şi al temperaturii s-a multiplicat de mai multe ori. Reactorul a scăpat de sub control, situaţie care a culminat cu o explozie violentă. Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un „sigiliu” protector de 1.000 de tone, a fost pulverizat, iar la temperaturile de peste 2.000°C, combustibilul s-a topit. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc şi, în infernul care s-a declanşat, produsele fisiunii radioactive, eliberate în momentul topirii miezului reactorului, au fost aruncate în atmosferă. În deflagraţie şi în incendiul care a urmat, 30 de oameni au murit sau au fost expuşi unor doze letale de radiaţii. Timp de 10 zile, ruinele reactorului au ars, eliberând în atmosferă radiaţii de 200 de ori mai intense decât bomba atomică de la Hiroshima. Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat de fapt
Fentarea opiniei publice
Informaţiile au fost ţinute secrete de responsabilii locali, chiar şi faţă de conducerea sovietică. Astfel, la 8 ore după explozie, Mihail Gorbaciov avea puţine informaţii în legătură cu situaţia. Într-un interviu, ultimul lider al Uniunii Sovietice îşi amintea că prima informaţie a fost despre accident şi foc. Nici o vorba despre explozie. La început, mi s-a spus ca n-a avut loc nicio explozie. S-a mers până acolo, încât până şi aparatele de măsură erau dereglate intenţionat, pentru a nu arăta gradul de radioactivitate al locurilor testate. Evacuarea oraşelor a fost interzisă pe moment. Pripyat, oraş la numai 3 km de centrală a fost evacuat abia pe 27 aprilie, la 30 de ore de la explozie. Până atunci, peste 47.000 de tone de carne infestată s-au vândut ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel şi 4 milioane de litri de lapte. Terenurile erau cultivate în continuare doar pentru a salva aparenţele. Potrivit lui Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare de la Cernobîl în momentul accidentului, cuvântul de ordine a fost atunci minimalizarea efectelor pentru a salva faţa industriei nucleare sovietice. De-a lungul celor mai bine de 20 de ani scurşi de la cea mai mare catastrofă tehnologică din istoria omenirii, atât autoritățile fostelor state sovietice cât şi Occidentul au ascuns adevărul. La Cernobîl se putea produce în orice moment o a doua explozie.
Apa turnată de pompieri în primele ore de la dezastru s-a adunat sub stratul de beton care susţinea miezul reactorului. La o adâncime de 14 metri sub pământ, ardea un amestec de 195 de tone de grafit şi combustibil nuclear. Pentru a stopa norul radioactiv, au fost turnate în crater, la repezeală, 6.000 de tone de nisip şi acid boric. Nu au făcut decât să crească temperatura. Dacă magma fierbinte se infiltra şi intra în contact cu apa, se putea declanşa o a doua explozie mult mai devastatoare. Specialiştii au calculat că aceasta ar fi avut între trei şi cinci megatone. O bombă de 10 ori mai puternică decât cea de la Hiroshima ar fi şters de pe faţa pământului totul pe o rază de 320 de km de Cernobîl, iar Europa n-ar mai fi putut fi locuită.
Martor ocular
Potrivit unui locuitor al Pripyatului, la primele ore ale dimineţii zilei de 26 aprilie, o lumină stranie domina împrejurimile şi, deasupra centralei, un nor gros întuneca cerul.
Igor Kostin era fotograf la Agenţia de Ştiri Novosti, când un prieten – pilot de elicopter – îi vinde pontul despre explozia de la centrala nucleară, oferindu-se totodată să-l ducă peste Cernobîl.
Kostin e unul dintre puţinii reporteri de la Cernobîl care au fost prezenţi la faţa locului la câteva ore după accident şi totodată unul dintre puţinii oameni care au supravieţuit unei expuneri de lungă durată la radiaţiile emise de măruntaiele reactorului 4. În 2005, cu ocazia acordării unui interviu televizat, Igor Kostin declara: Când am deschis geamul, n-am putut auzi nimic. Ruinele reactorului erau dedesupt. Mă simţeam de parcă zburam în spaţiu. Ca într-un mormânt. O tăcere mormântală. Nici elicopterul nu-l mai auzeam. Nimic. Vedeam doar o gaură neagră şi un mormânt cufundat în tăcere.
Una dintre primele imagini ale reactorului distrus, luată de Igor Kostin la câteva ore după accident
A doua zi după catastrofă, academicianul Valery Legasov, preşedintele Institutului de Energie Atomică I.V. Kurchatov şi membru al Prezidiului Academiei Sovietice de Ştiinţă, a survolat la bordul unui elicopter ruinele fumegânde, în calitate de şef al comisiei de investigare a accidentului de la Cernobîl. Aceasta este strălucirea morţii, a spus Legasov. Totodată, omul de ştiinţă a insistat pentru evacuarea totală şi imediată a oamenilor din Pripyat, un orăşel din imediata apropiere a centralei.
Evacuarea tovarăşilor
Cum nivelul radioactivităţii continua să crească, la 30 de ore de la accident, în după-amiaza zilei de 27 aprilie 1986, autorităţile sovietice au decis evacuarea imediată a oraşului Pripyat şi a întregii zone. În acest scop, peste 1.000 de autobuze sosesc în Pripyat cu misiunea de a-l evacua. Pentru a evita crearea panicii, autorităţile au ascuns gravitatea situaţiei. În doar 3 ore şi jumătate, cei 50.000 de locuitori ai Pripyatului sunt evacuaţi. Cu lacrimi, dar în linişte…
Până pe 5 mai, circa 130.000 de persoane din 76 de localităţi au fost silite să plece definitiv din casele lor. Teritoriul evacuat, situat pe o rază de 30 de km în jurul centralei, a fost declarat zonă de excludere, accesul fiind interzis până astăzi.
Norul ucigaş
Particulele radioactive emise în timpul exploziei au fost deplasate spre nord de vânt, iar în noaptea de 26 spre 27 aprilie au străbătut peste 1.000 de km, ajungând deasupra Rusiei. Apoi, deasupra Biolorusiei şi a Mării Baltice. Pe 28, otrava a ajuns în Suedia, unde este detectată creşterea nivelului de radioactivitate lângă una dintre centralele atomoelectrice din Forasmuch, din estul Suediei. Comunitatea europeană a fost imediat alertată. Se întâmpla la 3 zile după accident, în timp ce Gorbaciov încă încerca să adune informaţii. În tot acest timp, în reactorul distrus, 1.200 de tone de magmă fierbinte continua să ardă la 300ºC, degajând gaze şi praf radioactiv în atmosferă. Pe 1 mai, vântul îşi schimbă direcţia, contaminând Kievul. Populaţia e încă neinformată. Un articol mic, în josul paginii 3 a ziarului Pravda, minimalizează pericolul şi precizează ca pericolul a trecut. Aşa că oamenii ies la clasica paradă de 1 Mai muncitoresc. O paradă ce întâmpina moartea, o defineşte scurt Igor Kostin.
BIOROBOŢII – eroii fără nume ai Uniunii Sovietice
În lunile de după explozie, o armată de 600.000 de pompieri, soldaţi şi civili – aşa-numiţii lichidatori, au fost aduşi la Cernobîl pentru a îmblânzi infernul radioactiv. Se acţiona pe toate fronturile. Astfel, în subteran, minerii aduşi din minele ruseşti de cărbune săpau sub reactorul în fierbere un tunel de 150 de metri şi o cameră de 30 pe 30 de metri, pentru o instalaţie de răcire. În aer, piloţii de elicopter aruncau tone de plumb, nisip, argilă, precum şi alte materiale, într-un efort de a stinge flăcările. Pe acoperişul reactorului 3, soldaţi înarmaţi cu lopeţi făceau curse contra cronometru pentru a arunca bucaţile de grafit fumegând înapoi în nucleu. Porecliţi, sarcastic, „bioroboţi”, mulţi dintre aceşti 3.400 de oameni, de un curaj ireal, au încasat în doar câteva secunde o doză de radiaţii cât pentru o viaţă întreagă. Datorită lor, pe 6 mai, focul din interiorul reactorului sfârtecat a fost, în fine, stins, iar „Operaţiunea Cernobîl” intra într-o nouă etapă şi poate cea mai periculoasă: construcţia unui sarcofag de beton şi oţel, pentru a capsula măruntaiele reactorului avariat. Deşi sarcofagul a înghiţit tone de beton şi oţel, nici una dintre îmbinări nu a fost sudată, deoarece nivelul radiaţiilor era prea mare pentru ca muncitorii să se poată apropia suficient. Din pricina acestui lucru, adăpostul a fost şi este riscant. Potrivit Iuliei Marusici, din cadrul departamentului de informaţii al centralei nucleare, sarcofagul este o ameninţare pentru oamenii care lucrează aici, pentru locuitori şi pentru mediu.
După accident
La 6 luni după explozie, la sfârşitului lui octombrie ’86, construcţia sarcofagului a fost terminată, iar lichidatorii s-au întors acasă. Toţi erau epuizaţi şi incapabili să revină la viaţa normală. Bătălia de la Cernobîl s-a finalizat cu o victorie. O victorie amară din care ţara nu-şi va reveni niciodată. Asta şi din pricina notei de plată a „Operaţiunii Cernobîl”: 18 miliarde de ruble…
Din 1987, centrala nucleara de la Cernobîl a început să producă din nou. În iulie, Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare de la Cernobîl în momentul accidentului, a fost judecat cu uşile închise şi condamnat la zece ani de muncă forţată pentru neglijenţă criminală şi abuz de putere. Rechizitoriul a concluzionat că tehnologia sovietică nu a fost de vină pentru accident. În 1989, la doar 3 ani după producerea accidentului nuclear, guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor 5 şi 6 din complexul centralei nucleare de la Cernobîl. După negocieri internaţionale de lungă durată, abia în 1995, guvernul ucrainian a fost de acord să închidă şi reactoarele rămase în funcţiune, ultimul, nr. 3 pe 15 decembrie 2000, în schimbul unui ajutor internaţional de 2,3 miliarde $.
„Întâmplări” după destrămarea Uniunii Sovietice
Puţini ştiu că după destrămarea Uniunii Sovietice, centrala nucleară de la Cernobîl a mai fost martora unor serii de incidente. Astfel, la finele anului 1991, un incendiu ce s-a declanşat în sala turbinelor a reactorul nr. 2 a avut ca rezultat o accelerare incontrolabilă a turbinelor. Vibraţiile produse de acestea au fost atât de puternice încât au provocat prăbuşirea acoperişului, deteriorând pompele hidraulice de răcire a inimii reactorului nuclear. Din această cauză, temperatura lui a crescut foarte mult. Pentru a limita dezastrul, inginerii au improvizat o pompă de joasă presiune pentru a injecta lichid de răcire în reactor. Patru ani mai târziu, mai exact în noiembrie 1995,un incident grav a avut loc din nou la Cernobîl, în reactorul nr. 1. Ca o coincidenţă, ambele incidente au avut loc cu puţin timp înainte de închiderea respectivelor reactoare nucleare…
Victimele
La 29 de ani de la cel mai grav accident nuclear din toate timpurile, numărul victimelor exploziei de la centrala Cernobîl rămâne prea puţin cunoscut, dar intens dezbătut. Oficial, 30 de oameni au fost ucişi, în primă instanţă, de explozia reactorului 4, 28 dintre ei din cauza expunerii la radiaţii. În 2004, numărul morţilor provocat de accidentul de la Cernobîl a fost „plafonat” la 56 de oameni. Acestora li se adaugă alţi 25.000 de morţi, precum şi 65.000 de invalizi, din rândul celor 600.000 de lichidatori. „Neoficial”, 5 milioane de persoane au fost afectate într-un fel sau altul, de catastrofa de la Cernobîl.
Rezervaţia naturală
La 30 de kilometii de reactor, dincolo de o poartă şi de ghereta de pază, orice cultură agricolă dispare. Ogoarele fac loc unei păduri întunecoase, înmiresmate şi încă tulburătoare. Astfel descria Richard Stone zona de excludere – o porţiune de teren strict supravegheată, cam de două ori cât Luxemburgul, care după explozia centralei, a fost evacuată şi închisă, transformându-se într-un loc unde natura s-a diversificat. În acest mediu ostil a apăut o rezervaţie cu elani, vulpi, vidre, castori, mistreţi, cai sălbatici sau păsări pe cale de dispariţie. La jumătatea anilor 2000, laboratorul internaţional de radioecologie de la Cernobîl a realizat un recensământ care a identificat 400 de specii diferite, dintre care 280 de specii de păsări, multe dintre ele fiind dintre cele pe cale de dispariţie. Alături de aceastea, 400 de oameni, în mare parte bătrâni, trăiesc în case părăginite de lemn răspândite prin localitățile din zona de excludere.
Catastrofa reflectată în presă
Un alt aspect al tragediei de la Cernobîl a fost reprezentat de secretomania Moscovei asupra catastrofei. De exemplu, în mass-media vremii, accidentul a fost acoperit doar de mici informări în care nu era specificat pericolul. Motivul: Să nu se creeze panică în rândul cetăţenilor! Peste ocean, americanii au dedicat catastrofei nucleare spaţii foarte generoase. De exemplu, în revista americană Time, reactorul „avariat” a ajuns pe copertă. În interior, stufosul articol Deadly Meltdown se încheie cu vorbele unui om de ştiinţă vest-german, adresate unui diplomat sovietic, care încerca să obţină ajutorul Germaniei de Vest pentru curăţarea terenului contaminat, oferind informaţii infime despre amploarea tragediei: Acesta nu este un joc. Acum sunteţi responsabil pentru punerea în pericol a vieţii pe planeta noastră.
Informare fără date pentru opinia publică
În spațiul carpato-danubiano-pontic, la finele lunii aprilie 1986, rutina socialistă își urma cursul firesc fără a ieși cu ceva în evidență. Paginile ziarele erau „inundate” de principalul eveniment politic ce urma peste câteva zile: aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român. În cuvântarea sa rostită cu acest prilej, Nicolae Ceauşescu aprecia că avaria gravă produsă la centrala energetică nucleară de la Cernobîl, din regiunea Kiev pune în evidenţă marele pericol pe care îl reprezintă pierderea de sub control a energiei nucleare, sub orice formă. În continuare, secretarul general îşi continua discursul cu un angajament: Avem obligația față de viața popoarelor noastre, a întregii omeniri să spunem adevărul! Deşi oficial, Ceaușescu juca rolul fiului rebel al Tratatului de la Varșovia, în realitate, în România s-a acţionat exact ca în restul spaţiului sovietic. Astfel, primul anunţ în legătură cu avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl a apărut abia pe 1 mai 1986, la o săptămână după explozie, când era prea târziu pentru a se acţiona din punct de vedere medical.
În aceeaşi zi, Comitetul Politic Executiv al PCR s-a întrunit într-o şedină de urgenţă pentru a discuta despre efectele catastrofei în România. Totodată, în timpul întalnirii, au fost prezentate şi primele date despre nivelul radiaţiilor. Conform stenogramei ședinței, la Iași se înregistrase cel mai mare nivel al radiaţiilor. Aici, la nivelul solului, s-au înregistrat 54.581 Pico Curie pe metrul patrat pe zi, ceea ce reprezintă cu 4.581 Pico Curie/mp/zi mai mult decat nivelul de alarmare, de 50.000. De asemenea, la Suceava au fost înregistraţi 20.467 Pico Curie/mp/zi, iar la Târgu-Mureş, 11.461 Pico Curie/mp/zi, în condiţiile în care nivelul de atenţionare era de 5.000 Pico Curie/mp/zi, iar cel de avertizare, de 10.000 Pico Curie/mp/zi.
În Bucureşti, la ora 9, în aer s-a înregistrat o valoare a radioactivităţii de 273 Pico Curie/mc, faţă de 100 Pico Curie/mc, nivelul de atenţionare, care este un nivel minim. Totodată, la Bucureşti, au apărut şi nişte depuneri, la sol, de 9.000 Pico Curie/mp/zi, faţă 50.000 nivelul de atenţionare, se mai arăta în stenograma din fosta Arhiva a PCR, care păstrează şi preţioasa indicaţie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu: cred că trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai larg decât am dat. Să spunem că, având în vedere situaţia creată de accidentul produs, au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în diferite zone ale ţării noastre, îndeosebi în nord-est. Având în vedere direcţia vântului au fost stabilite măsurile necesare şi vor fi informaţi asupra măsurilor. Şi că, de asemenea, s-a format un comandament permanent, având în vedere situaţia aceasta specială, un grup, format din tovarăşi din conducerea partidului, care urmăreşte toate aceste probleme. Şi să spunem aşa: La Comitetul Central s-au analizat aceste probleme, s-a informat şi s-a stabilit aceste măsuri.
„Pastile” despre radiaţii
Respectând indicaţia tovarăşului, informarea publicului despre nivelul ridicat de radiaţii la noi în ţară s-a făcut sub forma unor „pastile” de text, rătăcite prin paginile organului CC al PCR- Scînteia, şi în celelalte ziare controlate de partid. În aceste texte se menţiona că la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, situată la 130 km nord de Kiev, s-a produs o avarie. Dupa 2 mai, oamenilor le era recomandat în aceste „anunţuri” vagi să spele bine fructele şi legumele sau să evite ieşirile copiilor în spaţii largi. Fiecare anunţ menţiona, fără alte detalii, că radioactivitatea a continuat să scadă. Printre măsurile de atunci, s-a numărat şi distribuirea de tablete de iod în rândul elevilor.
Epilog
În încheierea acestui articol, lăsăm cuvântul celui care şi-a pus viaţa în pericol pentru a relata catastrofa de la Cernobîl: Igor Kostin. Într-un interviu acordat site-ului eurozine.com, Kostin spunea: Acum înţeleg Cernobîlul altfel. Ceea ce făceam eu acolo se poate spune că era istorie. O istorie scrisă de obiectiv. Pentru mine asta era cel mai important. Am simţit că o istorie se scrie acolo şi cineva trebuie să o ia în serios. Fotografiile mele sunt ca un manual pentru celelalte generaţii, ca aşa ceva să nu se mai întâmple.
Mihăiță ENACHE
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
„Întrebări și ecouri între... două microfoane” cronică la recenta carte a profesorilor vrânceni, Elizia și Vasile Lefter
De același autor
