Poştalionul cu probleme: Calatorie cu trenul...
Trecuseră doar 5 minute de când trenul se pusese în mişcare şi aud în spatele meu : "Biletele, vă rog.". Am început să caut în geantă actele. Îmi lipsea un lucru : legitimaţia... Unde putea fi? La gară, casiera nu cere legitimaţia pentru a da bilete şi nu observasem lipsa ei. Am dat un telefon acasă. Era acasă, pe masă, lângă pixul pe care îl folosisem să scriu cuponul. Ce ghinion. Însă, eram studentă cu acte în regulă : carnet de student vizat la zi, carnet de cupoane pe anul curent şi cu datele mele personale pe el, legitimaţie de bibliotecă, buletin. Toate acestea dovedeau că eu sunt posesoarea lor. A venit controlul!
- "Domnişoară nu vă pot accepta acest bilet dacă nu dovediţi că sunteţi studentă"
-" Îmi pare rău, dar legitimaţia mea se află acasă. Am plecat în grabă. Am alte acte doveditoare, uitaţi"
- "Nu mă interesează. Mie îmi trebuie legitimaţia"
-"Aş vrea să nu-mi anulaţi statutul de student prin aceste presiuni. La gară mi s-a emis bilet. Acolo am fost recunoscută ca şi studentă în drept."
- " Nu mă interesează. Acest bilet este nul. Trebuie să plătiţi... vă spun imedit... 76 lei"
-" Vreţi să spuneţi că mă va costa în total 1 milion această călătorie până la Bucureşti"?
-" Mie aveţi să-mi daţi 76 lei. Dacă nu, coboraţi la prima staţie."
-" Îmi pare rău, nu am să vă dau aceşti bani. Și nu este normal să nu îmi recunoaşteţi biletul după ce v-am dovetit că am tot dreptul asupra lui. Lăsaţi-mă în pace."
Călătoria a continuat cu frica în suflet şi deznădejde... Am uitat legitimaţia acasă sau mi-am uitat statutul de student? Era o luptă cu mine însămi...
Înainte de următoarea staţie controlorul a venit iar "în vizită"
-" Domnişoară, plătiţi sau coboraţi? V-aţi hotărat?"
-" Îmi pare rău, mai am 60 RON. Nu am suficient timp să merg la un bancomat să fac rost de restul de bani... Plus că mă hărţuiţi. Nu pot să cred că insistaţi. Prefer să îmi daţi o amendă."
-" Nu pot să vă dau amendă. Voi chema Poliţia."
La următoarea staţie poliţiştii CFR au urcat în tren foarte veseli. În sufletul meu era o nelinişte care era întărită de convingerile că nu am făcut nimic ilegal.
-" Domişoară, actele."
-" Acestea sunt, doar că legitmaţia nu o pot arătă pentru că am plecat în grabă şi am uitat-o pe masă. Sunt studentă şi prin carnetul meu de student vizat pe acest an, pot dovedi acest lucru."
-"Nu ne interesează. Ori coboraţi ori vă dăm noi jos. Sau plătiţi biletul integral"
Nu îmi venea să cred că am ajuns aproape să tragă nişte oameni de mine să cobor din tren, ca o "impostoare", o "neplătitoare de bilet", o persoană "ingrată"... Biletul meu de student îmi demonstra statutul în faţa lor... copil fără apărare, aruncat în viaţă. Am scos cei 61 lei. Nu mai avem alţii... însă, în vâltoarea de afirmaţii se prinse o tânără care avea loc lângă mine. A scos 15 lei cât era diferenţa şi i-a aruncat pe masă.
-"Luaţi domnule, lasă-ţi-o în pace"
S-a făcut linişte.... Am rămas stupefiată. Toţi se uitau şi murmurau. Erau unii pe care îi ştiam de prin liceu. Dacă glasul lor s-ar fi auzit tare, oare mai eram aici, singură, cu banii luaţi şi umilită? NU. Mi-am lăsat capul pe fereastră şi am plâns în mine. Asta e ţara mea, pe care o iubesc şi din care mi-am jurat că nu voi pleca. Aici cresc copiii mei pe care îi educ la asociaţie....
Au trecut 2 ore de drum şi nu m-am putut opri din plâns. Fiecare lacrimă era pentru toate cuvintele care m-au împuns. Banii s-au dus. Vor veni alţii. Umilinţa s-a dus, dar a rămas durerea din sufletul omului care se simte singur în faţa sorţii, singur în faţa corupţiei, singur în faţa oglinzii în care alţii vor să-ţi facă alt portret : eşti un umil student din România.
Călătoria mea cu trenul a continuat alături de un puşti care împărţea foi A4 pe care scria: "Vă rugăm să ne ajutaţi dacă aveţi credinţă în Dumnezeu. Suntem 5 fraţi fără tată care a murit de ciroză hepatică, iar mama nu are posibilităţi să ne crească singură. Vă rugăm dacă puteţi să ne ajutaţi cu puţin, pentru noi contează. Dumnezeu să vă ajute! ". Am început din nou să plâng. Câţi ani vom mai suporta cerşetoria? Câţi ani mă vor mai trage de mână boschetarii din gările din România să le dau 1 leu? Cât o să mai îndurăm noi, oamenii corecţi cu noi înşine.
Să aveţi un drum bun şi nu uitaţi că România este ţara în care trăiesc şi alţii, nu doar voi. Înainte de a fi ignoranţi, gândiţi-vă cât de mult bine aţi putea face unui suflet încolţit de corupţie. Nu costă NIMIC o vorba bună.
Dacă vi s-a întâmplat să fiţi victima corupţiei CFR vă rog să lăsaţi un mesaj pentru a auzi şi urechile care nu vor să audă.
CFR vă urează : Călătorie plăcută!
Florenţa Necula
Preşedinte
Asociaţia ”Pe Aripile Cunoaşterii”
Blog : http://asociatiapearipilecunoasterii.blogspot.com/
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
Martor ocular, în Vrancea, al dramei țăranului român în timpul colectivizării
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 5
Adaugă comentariu
dalida, acum 4055 zile, 9 ore, 4 minute, 19 secunde
esti isterica, acum 4055 zile, 10 ore, 13 minute, 49 secunde
florin, acum 4055 zile, 10 ore, 46 minute, 48 secunde
tot eu, acum 4055 zile, 13 ore, 12 minute, 19 secunde
vrancean, acum 4055 zile, 14 ore, 7 minute, 6 secunde
eu, acum 4055 zile, 13 ore, 44 minute, 58 secunde 
