Frământări din trecut. Cum ne instruieşte liceul pentru păşirea-n societate?
Evoluţia omului s-a dovedit a fi, indiferent de mediu, statut financiar sau credinţă, adesea împărţită în anumite trepte pe care sistemul, ca infrastructură a ţării, le-a setat având ca scop o integrare docilă a omului în societate, nu pentru evoluţia acestuia, ci pentru cea a colectivului. Societatea în care ne naştem se conturează a fi, pe parcursul vieţii, o unitate reprezentativă pentru a caracteriza tendinţele aparent involuntare ale omului de a se grupa într-o comunitate sau de a consolida dorinţele native de supravieţuire în grup. Însă, nu reprezintă dorinţa omului de a împărţi acelaşi set de valori morale cu alte persoane, însăşi combustibilul care menţine ridicaţi stâlpii societăţii? Cât de involuntară este dorinţa umană de integrare în societate şi de respectare a legilor acesteia pentru o evoluţie optimă a avatarului uman? Putem numi şlefuirea omului de către societate în fapt o evoluţie sau doar o “cioplire” pentru bunul comunităţii? În ce mod suntem formaţi de treptele educaţiei, furnizate într-o manieră exclusivă de sistem şi cum riscăm să fim damnaţi în cazul îndepărtării de la ţel: integrarea în societate? Pentru a răspunde la aceste întrebări, propun o analiză a modului în care liceul, ca treaptă mediană a educaţiei umane, influenţează accesul către facultate şi mai departe, către viaţă.
Liceul face viitorul
Liceul reprezintă una dintre cele mai importante perioade din viaţa unei persoane deoarece pe deoparte, defineşte cu adevărat graniţele cuvântului adolescent, marcând apariţia maturităţii, a capacităţii de a asimila noţiunea de responsabilitate şi de a chibzui viitorul iar pe de altă parte, se remarcă a fi perioada cuprinsă de o multitudine de tranziţii, adesea pe plan personal şi educaţional, toate conducând către formarea personalităţii optime ce se poate integra în societate.
Însă am reuşit să observ faptul că liceul poate fi privit în două moduri. În primul rând, din punct de vedere ideologic, liceul reprezintă o instituţie de producere în masă a unor organisme ce se potrivesc perfect în puzzle-ul societăţii. Liceul astfel poate fi privit ca o industrie, cu o programă stabilită în care creativitatea elevului ce-i păşeşte pragul este adesea disciplinată, însă câteodată întreţinută şi dusă către progres în cazurile în care elevul s-a născut a parcurge drumul sistemului educaţional fără a-şi pune prea multe întrebări legate de această călătorie.
În al doilea rând, a dezbrăca liceul de această haină industrială şi a pune accentul pe factorul uman ce-l întreţine şi umanizează practica de a hrăni şi a urmări progresul cunoaşterii, arată cu adevărat structura ce întreţine relaţia dintre clădirea în care intrăm şi persoana care ieşim, patru ani mai târziu. Profesorul, elementul ce am considerat că este vital din relaţia dintre liceu şi elev, factorul ce ar fi trebuit să inspire creativitate şi să confere o balanţă între elementele ce asigură integrarea în societate şi cele ce păstrează spiritul liber, nesupus şi răzvrătit, s-a dovedit a fi în mare parte o unealtă. Cuvântul unealtă nu deţine o alură peiorativă ci este fructul arborelui capitalist în care acţiunea de a “a supravieţui” îşi asigură dominaţia în faţa dorinţei de a-ţi savura viaţa fără grija responsabilităţii unui capital şi fără dependenţa de comodităţile oferite de sistemul capitalist. Acest mod de viaţă nu reprezintă o opţiune ci arată faptul că sistemul şi-a îndeplinit rolul iar integrarea este completă.
Paleta restrânsă de materii, unele antipatice
Însă, în acest cerc vicios în care elevul devine puternic influenţat de către ceilalţi factori, în ce fel interacţionează acesta cu elementele specifice care-l clădesc în timpul celor patru ani ai liceului? Am să mă concentrez acum pe cadrul românesc al sistemului educaţional şi o să-mi prezint viziunea bazată pe proprie experienţă fără să neglijez faptul că generalizarea mea nu exclude şi excepţiile evidente.
Tranziţia către maturitate şi asumarea unui număr de responsabilităţi sunt evenimente previzibile în perioada liceului însă elevul matur şi acum responsabil va fi supus unor anumite dificultăţi pe care sistemul educaţional românesc le oferă cu bună ştiinţă. În primul rând, întotdeauna am avut o problemă cu paleta restrânsă de materii ce este oferită şi forţarea elevului de a participa la materiile pe care acesta nu le simpatizează. Deoarece liceul este o treaptă mediană, consider că este acceptabil ca elevul să fie obligat să participe la toată gama de subiecte în şcoala generală pentru a-şi forma propria viziune asupra lor cât şi a-şi descoperi limitările. Însă, liceul te primeşte cu aceleaşi obiecte de studiu, reducând diferenţele doi ani mai târziu, în clasa a unsprezecea, când categoriile de uman şi real sunt mărginite mai evident însă nu destul. Nu contest aprofundarea anumitor materii ci aş fi introdus o anumită flexibilitate direct proporţională cu capacităţile elevului. De asemenea, gama mărginită de obiecte de studiu reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori ai estompării creativităţii şi limitării posibilităţilor din viitor. Elevul este forţat să absoarbă anumite materii ce îi pot displacea şi în acest fel este obligat să-şi ghideze viitorul după evoluţia în contextul lor.
Spiritul critic şi creativ, băgat în adormire
Înecat astfel într-o mare de neconcordanţe în care liberul arbitru este anulat, spiritul critic şi capacitatea de a produce valori pot deveni sterile încă de la o vârstă fragedă. Pe ce să fie aplicat spiritul critic când subiectul supus inspectiei nu poate fi analizat obiectiv? În ce situaţii să-şi exprime un elev creativitatea dacă aceasta este încolţită doar în jurul unor anumite subiecte? Astfel, în timp, toate aceste caracteristici fertile îşi pierd din strălucire şi secătuiesc până când vor trezite la viaţă in timpul studiilor universitare.
De la o generaţie la alta, marile întrebări ale lumii au fost răspunse, demascate, dovedite corect sau greşit până când se poate considera în prezent că originalitatea din punct de vedere creativ este pe cale de dispariţie. Majoritatea dascălilor pretind elevilor să ofere răspunsuri noi pentru probleme vechi. Consider aici că este o încercare cel puţin patetică de a promova o creativitate forţată în materiile displăcute de elevi. Mai mult chiar, eşecul în a înmâna rezultatele dorite accentuează o blamare a eului interior şi aşezarea unor graniţe neprielnice ce limitează capacităţile adevărate ale elevului. Din cauza eşecului, elevul va resimti o lipsă a respectului de sine bazată pe neîncredere ce îl va însoţi toată viaţa, mai ales dacă acest eveniment are loc la o vârstă fragedă.
Discrepanţa dintre liceu şi studiul universitar se arată atunci când cerinţele facultăţilor se învârt în jurul studentului ce este pus în poziţia de a dovedi naturaleţe în spirit critic, creativitate, prezentarea unor opinii pertinente şi nu în ultimul rând, independenţă în studiu, aspecte pe care liceul eşuează să le ofere.
Şi în final cu ce rămânem? Facultatea s-a terminat şi ponderăm valoarea celor trei sau patru ani în încercarea de a găsi o slujbă, privind sumbru la anii parţial irosiţi din liceu şi încercăm supuşi să construim şi să consolidăm drumul pavat de către capitalism pe care unii încearcă să-l evite, pe când alţii îl adoptă cu plăcere, totul datorându-se unui sistem limitat ce a fost definit de dorinţa evoluţiei societăţii şi nu a individului ce o compune.
Alexandru Grama - student la University of Nottingham (foto sus)