Absurdul cotidian
- Nu-l mai am, nu-l mai am şi gata! bodogănea Ion tot căutandu-se prin buzunare în timp ce urca scările prispei. Deschise uşa cu piciorul şi, băut cum era, ajunse într-o grotă uriaşă, roasă pe margini, unde căzu într-un mare întuneric. Îşi scoase încălţările ciuruite, se tolăni pe-o stancă şi începu să se roage:
- Doamne, ce lumină aici! Mai scumpeşte-o, Doamne, că mă dor ochii uitandu-mă la băieţii ăştia deştepţi...
Cred că ştiţi cum sunt beţivii: spun numai lucruri aiurea, ca să-ţi taie pofta de a-i întreba cu cine votează.
- Mulţumesc, îi zise comisarului care îi varî capul într-un cavou. Da’ ce e cu delirul ăsta la voi, mă, iar e revoluţie?
- Da’ de unde, îi răspunse paznicul cimitirului, arătandu-şi ghiarele. Se privatizează şefu şi nu vrea să îi scape nici un serviciu.
- Tii, ce tezaur, se scarpină Ion în cap, şi cat de constituţional ţi se scurge printre degete, de-ţi vine să ceri un Hamlet pe paine! şi-i întinse paznicului o paletă de muşte cu efigia unui matroz pe o parte şi a unui crin în suc propriu pe cealaltă. Călcă o potaie pe coadă şi-apoi se răsti la comisar:
- Iar mi-ai falsificat opţiunile, javră! Dar doi pitici şi-un sfert îl trantiră la pămant în semn de „las-o moartă!”
- Unde vă sunt procurorii mă, de pişcaţi ca păduchii, îi tachină el, ridicandu-se. O să v-aduc de la Bruxelles o mie de puncte de vedere, de-are să vă iasă pe nas, ies eu de-aici...
Afară însă potopul înghiţise tot şi doar guzganii mai pluteau, salutandu-se, pe pălăriile de fetru ale domnitorilor.
- Ce te uiţi aşa mă, nu-l mai am, ce vrei, începu Ion să strige către primarul care îi apăruse la geam. Şi îşi întoarse buzunarele pe dos să vadă că nu mai are nici un punct de vedere. Cred că mi-a rămas la carciumă, dar mai dă-mi un Vlaicu şi-l găsesc eu. Numai să scap de coşmarul ăsta...
Valeriu Anghel