Ganduri de la suflet la suflet
Cu ocazia curelor mele la Techirghiol, am avut fericita ocazie să întâlnesc pe plajă un străin mai puţin obişnuit.
Se numeşte Henri Trovato, cetăţean francez, pensionar, locuitor în Marsilia.
Vine la Techirghiol de 22 de ani, nămolul, soarele şi apa de aici îi menţin o sănătate excelentă pentru cei 66 de ani. Vom vedea că nu vine numai aici şi nu urmăreşte doar să-şi menţină sănătatea.
Să observăm, mai întâi, că numele nu este deloc franţuzesc. Originea mi s-a părut deosebit de interesantă. Bunicul dinspre tată era italian (din Sicilia), tatăl s-a născut în Tunisia, mama provenea din Malta. Henri a văzut lumina zilei în Tunisia.
Când Franţa a renunţat la protectoratul asupra Tunisiei, familia Trovato, având cetăţenie franceză, a părăsit Africa. (Autorităţile franceze i-au invitat, pe cei care au dorit, să se stabilească în Hexagon).
Când a venit în Franţa, tânărul Henri avea 20 de ani şi doar cinci clase. Familia, săracă şi numeroasă, nu avusese posibilitate să-i plătească studiile. Le-a continuat în noua lui ţară, mai întâi la seral, apoi şi-a făcut studiile superioare luându-şi masteratul în drept şi economie.
Ajunge director administrativ la Facultatea de Medicină şi Farmacie a Universităţii din Marsilia. Nu înainte de a participa ca militar francez (nu ca mercenar), la războiul de trei ani din Algeria, în timpul căruia a fost medaliat de trei ori.
În buna tradiţie a familiei, se căsătoreşte tot cu o străină: o româncă, profesoară la Universitatea din Cluj.
În fotografiile care ornează pereţii holurilor de la locul de muncă, se întâlnesc şi astăzi peisaje din Bucureşti şi din întreaga Românie. Trovato are o simpatie deosebită pentru români, pe care-i ajută efectiv în diverse împrejurări. Scrisori sosite în Marsilia mărturisesc despre relaţiile prieteneşti care s-au stabilit în urma unor contacte cu medici veniţi aici la specializare, cu studenţi şi alţi români ajunşi în marele port al Mediteranei (cu 1.200.000 de locuitori); între ei, un elev din Transilvania, operat de cancer şi găzduit de Trovato, într-o convalescenţă de mai multe luni, este astăzi inginer în Timişoara.
A venit cu nenumărate convoaie de ajutoare pe care le-a organizat şi sponsorizat el însuşi, a cunoscut România nu numai până la Techirghiol, ci până în cele mai depărtate şi pitoreşti colţuri ale sale (mai puţin zona Vrancei, pe care intenţionez să i-o prezint în zilele următoare).
Simpatia omului nostru nu e numai turistică şi umanitară, ci concretă şi definitivă, aşa cum e tot ce face francezul acesta. (Şi-a cumpărat un apartament în Zalău şi e pe punctul de a achiziţiona o căsuţă într-un sat din zona Sălajului, de unde provine familia soţiei).
Învaţă româneşte, se descurcă binişor cu limba, ne cunoaşte aproape în amănunţime cultura şi literatura.
Întrebat de ce ne iubeşte, a dat un răspuns fermecător (inspirat din „Adela" lui Ibrăileanu: „Când poţi spune pentru ce iubeşti o femeie, tu n-o iubeşti cu adevărat"! şi a continuat, punând şi el o întrebare: „Mais, je vous prie, à mon tour une question: pourquoi beaucoup de Roumains parlent le Français et aiment la France"? (Dar, vă rog, am şi eu o întrebare: de ce mulţi români vorbesc franceza şi iubesc Franţa?)
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la Henri Trovato a fost poemul „Roumanie", pe care autorul mi l-a oferit în semn de preţuire nelimitată faţă de universul din care provin şi vieţuiesc.
Este, iată, o oază de lumină pe care un străin reuşeşte s-o surprindă într-o ţară în care bălăcăreala politică pare să întunece totul. Într-o vreme în care majoritatea străinilor au o impresie atât de nefavorabilă despre România, italo-tunisiano-maltezo-francezul Henri Trovato o consideră o ţară de vis şi legendă. El a văzut şi a înţeles că aici nu este numai locul mineriadelor, al politicienilor corupţi (au şi ei din belşug!), al hoţilor şi cerşetorilor din Franţa şi din toată lumea, ci şi ţara unde trăiesc oameni de toată isprava şi care ar putea fi, având în vedere şi condiţiile naturale, cea mai bogată şi fericită de pe planetă.
În poemul lui Henri, Dumnezeu însuşi n-a făcut economie de daruri şi poetul o vede bogată şi frumoasă pentru cei de aici şi de oriunde.
Prin faţa cititorului se perindă Carpaţii, cu izvoarele-i generoase, „fabuloasa Deltă", bijuteriile din Ţara de Sus, dar şi trăsături ale poporului român, precum gentileţea şi ospitalitatea.
Versul din final „Je souhaite tellement y retourner" (Doresc aşa de mult aici să revin) exprimă atât de simplu, de sincer şi captivant, nerăbdarea străinului de a se întoarce cât mai curând posibil în acest „paradis".
Sigur, poemul nu e o capodoperă, dar constituie un omagiu generos adus de pe alte meleaguri, într-o limbă de o catifelare şi muzicalitate divine. Francezul, pe care-l putem considera al nostru, s-a legat sufleteşte de oamenii şi locurile acestea, pe care le sfinţeşte cu prezenţa sa aici din 1990 şi, sigur, până-n ultimele clipe.
Dar să lăsăm versurile să spună ce simte poetul…
ROUMANIE
Superbe Roumanie de ses origines à nos jours
Ou 2000 ans d’histoire nous font la cour
Ces cites qui comme ton bien tu m’as montrées
M’ont enthousiasmé et souvent fascine
Dieu n’a rien négligé de là haut
Tant ce pays este riche et beau
Les homes l’ont façonné et complété
Pour que nous puissions le contempler et l’aimer
Les Carpates mot magique de mon enfance
Ont montrés toutes leurs magnificences
Les Sources si généreuses
Offrent à tous leurs eaux précieuses
Le mot Danube ou des générations ont dansées
A le réel pouvoir de faire rêver
Lui le Delta si fabuleux
Comble tous ses amoureux
La Transylvanie que j’avais appris
Ne m’a pas désunie
De ces clichés que l’on m’avait enseignés
Ce sont toujours les mêmes beautés
Les Monastères qui n’ont rien d’austère
Nous transportent dans d’autres sphères
Et une halte à "Sura Dacilor"
Nous replonge dans la vie d’alors
La gentillesse
Qu’accompagne votre allégresse
Fait de nous étrangers
Que l’on se sent acceptés
Hélas trente jours n’ont suffis
Pour visiter ce paradis ou tant de noms sont sortis
Que vive la Roumanie
Pour tous ceux qui en sont amis
Je souhaite Tellement y retourner
TROVATO Henri, le 12 Août 1994
Prof. Gheorghe Slujitoru
