Asta e parerea mea!
Primele modele in viata unui om sint, evident, parintii.
Baza educatiei o constituie informatiile pe care ni le dadeau inca din vremea cind ne trimiteau la magazin si ne spuneau "Ai grija cind treci strada, sa te uiti in stinga!" sau atunci cind plecam la joaca "Pune mina pe stilou si fa-ti temele si apoi mai vorbim." Dupa tipete si rugaminti fierbinti, in functie de decizia pe care ei o luau spre binele nostru, treceam la treaba.
Prima zi de scoala, cind toti copiii au nevoie de sprijin din partea parintilor, devine un moment de neuitat daca alaturi se afla un parinte care iti zimbeste si te face sa te simti special.
Prima cearta cu colegul, prima nota proasta, primele prostioare facute cu prietenii, prima data cind realizezi ca acea lume ideala in care traieste orice om la virsta inocentei, necesita spijin. Sa iti fie alaturi cineva care sa iti spuna: "Ei...iar ai facut-o de oaie... ce pot sa fac? Vrei sa vorbesc cu ...". Chiar daca primeam o mustruluiala buna si ne mai pedepseau citeodata (pe buna drepatate) apoi totul revenea la normal (pina la urmatoarea abatere).
Primul desen, prima creatie, prima data cind aveam nevoie de incurajare, cineva se afla acolo sa spuna: "Hei...bravo! Sa mai faci!"
Prima data cind ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti serios in legatura cu o problema cu care te confrunti, primul Craciun alaturi de persoane care te iubesc... atitea momente, atitea lucruri care trebuie sa ramina in mintea noastra ca amintiri fericite.
în general, asa cum s-au purtat parintii tai cu tine, asa te vei purta si tu cu copilul tau. Din aceasta cauza parintii sint extrem de importanti in formarea socio-umana a individului. Un parinte bun este determinat de doua coordonate: ori a avut o copilarie extrem de fericita din care a ramas cu lucrurile frumoase, ori a avut o copilarie in care s-a crescut singur, iar cei care ar trebui sa ii fie alaturi au fost total absenti. Oricum ar fi, cert e ca nu toti oamenii s-au nascut sa fie parinti, asa cum nu toti oamenii s-au nascut sa fie medici, ingineri... Nu sint prima care afirma ca meseria de parinte este cea mai dificila! Nu devii parinte peste noapte, asta e clar, iar perioada aceea in care minunea din pintece incepe sa se dezvolte ar trebui sa faca pe oricine sa se simta mindru de faptul ca a fost ales de Dumnezeu sa dea nastere unui pui de om de citeva kilograme.
Am facut voluntariat la copiii autisti timp de aproape un an. Dupa prima zi, pot spune ca am vrut sa fug, sa nu ma mai intorc. De ce? Mi se parea ca acei copiii au viitorul limitat, nu se pot recupera si ca parintii nu pot accepta asa ceva si i-au abandonat. Dar nu era chiar asa, pentru ca nu era un centru de copii abandonati, ci unul de recuperare; data urmatoare am cunoscut o mamica. Atita grija, iubire, daruire rar poti intilni. Sint convinsa ca acea mamica este trista pentru ca nu are un copil normal insa, cred ca ar trebui sa fie mindra pentru ca exista Cineva, acolo, sus, care e absolut convins ca ea e singura persoana pregatita pentru o soarta diferita. Nu am apucat niciodata sa ii spun cit de mult o apreciez, pe ea, si pe toti parintii din lume care fac totul pentru ca soarta copiilor lor sa fie mai buna decit a fost vreodata a lor.
Ascultam de curind la radio o emisiune in care un tinar de douazeci si sapte de ani povestea faptul ca s-a intilnit cu tatal sau in urma cu o luna. De douazeci si sapte de ani el nu isi vazuse fiul. Foarte senin, i-a spus: "Eu sint tatal tau". Tinarul raspunde la fel de senin: "Serios? Dar pina acum ce ai fost? Unde ai fost? Nu ai putut sa iti opresti cinci minute din timpul tau liber pentru a ma vizita?"
Pai nu esti parinte ocazional, nu ai atributii parentale numai atunci cind ai chef, numai atunci cind mori de plictiseala si nu ai ce face!
Stiu ca acest caz nu e nici primul si nici nu va fi ultimul!
De aceea am o deosebita consideratie fata de parintii adoptivi sau pentru oamenii care isi cresc copiii fara a avea jumatatea linga ei.
Felicitari!!!
Cristina Roibu, Colegiul National "Unirea"
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
