"Sala" paşilor pierduţi şi "pomenirea morţilor"
Există un obicei străbun ca în zilele de după Paşti să ieşim la cimitir şi împreună cu duhovnicul nostru să pomenim sufletele celor plecaţi dintre noi. Aşa cum spune părintele nostru, în aceste zile "Porţile Cerului" sunt deschise şi gândurile noastre ajung mai repede la cei adormiţi. Se creează în acest fel o comunicare Cerească între noi şi bunul Dumnezeu!
Auzim uneori în jurul nostru expresia "SALA PAŞILOR PIERDUŢI". Când auzim aceste cuvinte ne dăm seama că am pătruns într-un tribunal, acolo unde se judecă faptele noastre şi judecătorul ne condemnă sau ne achită. Asemenea unui tribunal, o astfel de "SALĂ" poate fi întâlnită şi într-un cimitir. Paşii noştrii pierduţi se perindă pe alei de-a lungul vieţii, la căpătaiul celor dragi şi mai devreme sau mai târziu, ne oprim acolo pentru veşnicie. După drumul mai lung sau mai scurt parcurs prin viaţă, poposim aici pentru totdeauna, urmând să dăm socoteală Judecătorului Divin pentru faptele noastre. Aşa cum pe Pământ, putem primi pedepse mai blânde sau mai aspre, în Ceruri avem două şanse: în Rai sau Iad. De aceea, este bine să facem fapte bune, să ajutăm cât putem în viaţă, să nu-i uităm pe cei dragi nouă chiar şi atunci când pleacă în drumul fără de întoarcere.
Profitând de această ZI de :"Pomenire a Morţilor" după ce părintele a slujit mormintele bunicilor şi părinţilor, m-am oprit, chiar şi pentru o clipă, în faţa mormintelor unor oameni pe care nu am apucat să îi cunosc personal, dar care prin faptele lor au reuşit să mă emoţioneze. Am primit încuviinţarea părintelui Florentin şi, la rugămintea mea, dânsul a făcut o slujbă de pomenire pentru sufletul generalului Dumitru Bengescu, pentru soţia sa Zoe, dar şi pentru inegalabila lor fiică scriitoarea Hortensia Papadat Bengescu.
După ce am săvârşit aceste lucruri, am împărţit bucate tradiţionale de Paşti nevoiaşilor care se strânseseră lângă noi dornici să primească o felie de cozonac şi un ou roşu, însoţite de o sticlă cu vin slujite în prealabil.
La terminarea acestui obicei m-am simţit mai liber cu sufletul, mult mai uşor, semn că Porţile Cerului erau deschise şi cei de Sus au primit gândul meu. Mergând pe învăţătura că "Un om moare cu adevărat atunci când nimeni nu îl mai pomeneşte" am plecat să mă plimb prin "Sala paşilor pierduţi" să mai aprind câte o lumânare celor dispăruţi şi dragi mie. Paşii mei timizi şi nesiguri au început la un moment dat să prindă viaţă, chiar dacă eram într-un loc numit "Acasă la Eternitate" căci, de fapt acesta este un cimitir: o casă mare unde se odihnesc toţi cei care au cutreierat pământul. Spuneam că paşii mei prindeau viaţă datorită unor grupuri de oameni, de etnie rromă care prin tradiţia lor erau îmbrăcaţi în culori vii, vesele şi îşi plângeau morţii în stilul lor de petrecere, cu mese întinse şi băutură! Această privelişte înveselea puţin gândul trecătorilor sau, din contră, pe alţii îi nemulţumea din cauza zgomotului produs. În scurta mea călătorie m-am recules şi la mormântul maestrului Nae Lăzărescu, mulţumindu-i pentru rolurile sale vesele dar şi la locul de veci al comisarului Tomiţă Lazăr, plecat mult prea devreme dintre noi.
Astăzi în cimitirul Nordic bătea vântul. Bătea vântul frunză-n dungă şi îmi alungase o parte din prietenii de pe Pământ. Mi-am aplecat capul asupra locului unde se odihnesc, le-am aprins candela şi le-am mângâiat crucile aşa cum aş fi dat mâna cu EI.
"Şi de ce să nu mă plec, dacă păsările trec?" Fiind şi noi trecători prin această lume, într-o zi vom pleca precum păsările şi vom zbura prin "SALA" PAŞILOR PIERDUŢI şi... vom aştepta "POMENIREA MORŢILOR" atunci când Porţile Cerului se vor deschide.
Daniel Muşat Mureşanu absolvent al Liceului Pedagogic secţia filologie-istorie, promoţia 1982
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
