Elogiu satului românesc | Comunicare susținută duminică 1 septembrie 2019 la Crângul Petrești
În cadrul Anului Omagial al Satului Românesc și Anului cărții în România, duminică 1 sept. 2019 s-a desfășurat la Crângul Petrești acțiunea ,,Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” la s-a prezentat comunicarea ,,Elogiul satului românesc”, susținută de conf. univ. dr. Costică Neagu.
Distins auditoriu,dragi copii și tineri,
La propunerea Doamnei Oana-Raluca Boian, director interimar al Bibliotecii Județene ,,Duiliu Zamfirescu”, vă voi spune câteva cuvinte despre Satul românesc.
Am fost atras de tema comunicării, iar gândul mi-a zburat la Discursul de recepție: ,,Elogiul satului românesc”, rostit de Lucian Blaga la intrarea în Academia Română, la 5 iunie 1937, dar mai ales la Discursul de recepție ,,Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale”, rostit de Simion Mehedinți în 1920.
Tradiția discursurilor de recepție pe această temă, a fost inaugurată de Duiliu Zamfirescu – Poporanismul în literatură (1909); Barbu Șt. Delavrancea – Din estetica poeziei populare (1913) și Simion Mehedinți – Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale (1920) și a fost continuată cu discursurile prezentate de Octavian Goga – Coșbuc, poetul țărănimii (1923); Mihail Sadoveanu – Poezia populară (1923), apoiLucian Blaga, discurs amintit mai sus și Liviu Rebreanu – Laudă țăranului român (1940)
Începutul fiind făcut, o întreagă pleiadă de scriitori ardeleni au evocat în operele lor, satul și obiceiurile sale: G. Coșbuc, O. Goga, Șt. O. Iosif, Lucian Blaga, Aron Cotruș, Ioan Alexandru etc.
Revenind la subiectul care ne-a adunat astăzi aici, constatăm că elogiul satului românesc ar trebui să se facă pe două paliere: satul, făuritor de civilizație (tehnica materială, care se poate împrumuta - globaliza) șisatul făuritor decultură(tehnica sufletească, intelectuală, care nu se poate împrumuta, fiind caracteristică fiecărui popor), deci nu se poate globaliza.
Această perspectivă completă ne-a fost relevată de Simion Mehedinți prin Discursul de Recepție amintit mai sus, studiu care stă la baza întregii sale opere științifice, literare și filosofice.
Conform opiniilor sale, adevăratul noroc al omului este munca. ,,Între toate viețuitoarele, numai omul are originalitatea de a nu se fi mulțumit cu organele date de natură, ci și-a adaos altele noi, artificiale - uneltele”. Dacă nu muncea, omul nu se desprindea de animalitate.
Munca i-a dezvoltat memoria, creativitatea, comunicarea – atribute fundamentale ale omului. Numai omul muncește, creează, vorbește articulat celelalte vietăți se conduc după instinct.
Munca are nevoie de ritm (cântec); munca are nevoie de danț (tact) etc. Din tulpina acestor arte (ritm, danț, tact, mișcare, interjecții) a ieșit poezia, apoi pictura (tatuarea), ceramica (amfora – artă pură) sculptura și arhitectura. Tot din muncă, au ieșit și științele exacte: astronomia (arta navigației); aritmetica (schimbul în natură, calculul); geometria (munca zidarilor și plugarilor egipteni).
* * *
SATUL VECHI
Satul e o mare familie de plugari, care trăiește de sute de ani pe același pământ, având aceeași limbă, aceleași datini din bătrâni, aceeași credință despre lume și același cimitir, adică satul cel veșnic (camposanto), unde fiii se adună în mormântul părinților, spre odihna de veci.
Sunt două feluri de sate în fiecare țară: sate sănătoase și sate nesănătoase, adică născute și crescute la întâmplare, în vremuri de război, bejenie, molime și alte nenorociri omenești.
- Satul sănătos s-a născut pe pământul moștenit de la părinții și străbunii care l-au muncit de sute de ani, răscolind mereu țărâna, acoperind-o cu pământ și sămănături, desfundând izvoarele, săpând puțuri spre a scoate apa din adânc, îndreptând pâraiele care se revarsă și ținându-le în frâu prin sădirea de sălcii care întăresc malul ori chiar prin zid, punând punți spre a le putea trece când se umflă de ploi și chiar îngrășând ogoarele pe unde țărâna slăbește.
Pământul unui sat e făcut uneori chiar de mâna omului, ori stricat de mâna lui, când omul e păcătos cum se întâmplă în satele de pripas.
2) Cel dintâi semn al satului temeinic sunt adăposturile sănătoase:
● case potrivite cu făptura locului: de bârne (la munte unde sunt păduri de brad cu trunchiuri drepte, fără ramuri până sus, deciușor de clădit, fără cioplire); de zid unde e piatră; de vălătuci unde e numai lut; de gard, ciamur, cu acoperișuri de lătunoi, șindrilă, paie trestie..., după sama locului.
Casele satului sănătos au împrejur și acareturi destule:
● pentru vietățile dimprejurul gospodăriei (cornute, cai, păsări, porci ș. a.)¸
● pentru păstrarea hranei: hambar, pivnițe;
● pentru apărarea uneltelor de muncă: plug, car, cotigă, sape, seceri, vase ș. a.;
● grădină pentru legume, pomi, flori și albine;
3. Școală de pomi (pepinieră) pentru tot satul;
4. Vite de prăsilă (tauri armăsari, vieri), cum e în satele fruntașe din Banat și Dobrogea;
5. Apa de toate zilele. În unele sate nevoiașe, de pildă în Burnas, oamenii beau apa strânsă din șanțuri și strecurată ca vai de lume, în gropi sau ,,benturi”; aiurea, apa e departe de sat, așa că femeia e oveșnică cărătoare de apă.
6. Lumina de toate nopțile în ținuturile unde sunt ,,focuri nestinse”, gazul iese din pământ și arde mereu zadarnic.
7. Biserică în bună stare, cu copaci mari împrejur (brazi, stejari, ulmi, paltini, frasini), semn de trăinicie, timp îndelungat;
8. Școală, la fel cu pomi roditori, să se învețe copiii de timpuriu, a cruța florile, poamele, ca bun obștesc.
9. Cimitir, înconjurat de copaci mari, ca și biserica, purtând numai numele străbunilor care au făcut fapte de osebită laudă.
10. Izlazul satului. Unde nu sunt râuri cu destulă apă curgătoare să fie înconjurat de gard viu (hugeac de cătină, să-l apere de necurățenii) și moara satului sub iezătura acoperită și ea de gard viu.
11. Pădurea satului, unde sunt locuri netrebnice, potrivite numai pentru copaci. Salcâmii și teii sunt ajutor și pentru albine.
12. Meseriași localnici, îndeosebi fierărie, lemnărie și cojocărie.
Lipsuri de laudă:
a). Să lipsească locurile netrebnice – pâraie care surpă țărâna de pe munte și dealuri sau le rod, făcând ,,viituri” de pietriș spre locurile bune de pășuni și de arătură.
b). Să lipsească bolile oamenilor și ale vitelor dimprejurul casei: oftica, frențele, dalacul, jigodia, rapănul, gălbeaza, râia, turbarea etc...
c). Să lipsească veneticii și vagabonzii care poposesc cu corturile în preajma satului, aducând sămânță de boli, mințind lumea cu descântece, ghicirea norocului, facerea de vrăji, farmece și alte eresuri.
d). Să lipsească crâșma.
13. Portul. Să se păstreze cel născocit de mintea și munca de veacuri a localnicilor în lunile de iarnă, când casa plugarului ajunge un fel de fabrică pentru lucrarea cânepii, inului, lânii, borangicului, acum și a bumbacului.
Satele care au pierdut portul neamului ajung: ● Trândave. În lunile de iarnă, pirotesc locului ca ursul închis în bârlog și trăiește din seul lui. Țăranul care peste iarnă nu mai agonisește nimic, ci cheltuiește agoniseala din timpul verii, e numai jumătate de om. Se coboară în rândul șoarecilor, veverițelor și a altor dihănii mărunte, care n-au altă pricepere decât să facă mișună într-un mușuroi sau în scorbura copacilor.
Alături de trândăvie se alătură șiprostirea. Femeia care nu mai știe să-și facă ie cu atâtea cusături pe unde se arată judecata și gustul cusătoresei, care nu mai știe să-și facă marama de mătase, ștergarul, brăcila, bundița, laibărul, măgheranul ș. c. l., e lovită, nu numai în pungă, dar și în suflet. Ajunge un creierînțelenit din care nu se mai ivește niciun gând de înfrumusețare, ci se lasă batjocorită de o îmbrăcăminte neroadă, de negustorii care schimbă cât mai des modelele, ca să golească repede punga proștilor.
14. Șezătoarea. Satul sănătos în lunile de iarnă, când noaptea ajunge înainte de Crăciun, de două ori mai lungă decât ziua, ca să cruțe lumânările de ceară (singura lumină în vechime, alături de grăsimea opaițului, și slabă, și rău mirositoare), a pus la cale șezătoarea, adică munca la un loc, lucrând fiecare ceea ce-i trebuia lui, dar alungând somnul prin povestiri, cântece , ghicitori, snoave... și tot ce poate ajuta veselia.
Șezătoarea este Academia satului: arată și deșteptăciunea, și prostia fiecăruia. Aici se cântăreau oamenii, alegându-se grâul de neghină și tărâța de făină.
Lucrul la un loc, spre a lungi zilele atât de scurte iarna, este o străveche formă de cooperare materială când se face uneori numai în folosul gazdei, lovită de o nenorocire: boală, moarte sau alte greutăți șitotdeauna este o cooperare intelectuală de cel mai înalt preț. Acolo se încheagă ,,opinia publică” a satului cu sancțiunile ei: poreclirea păcătoșilor și lauda celor deștepți și vrednici.
Acum că am ajuns să auzim tot ce se petrece pe fața pământului și cântecele cele mai frumoase din toate țările, șezătoarea pate fi școala sătenilor de orice etate, după cum era până mai ieri școala copiilor lor.
* * *
Lucian Blaga extinde perspectivele din care elogiază satul românesc, îndreptându-se mai mult către cultură, către matricea și matca stilistică românească.
În concepția lui Blaga, ,,satul este așezat dinadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților” și se vede/se receptează cel mai bine în copilărie și prin ochii și sufletul copilului.
Satul, pentru copil, este o alcătuire fabuloasă, este ,,centrul lumii și se prelungește în mit”, satul este apogeul copilăriei. Oare de ce ,,Amintirile” humuleșteanului se citesc cu aceeași emoție de sute de ori și la toate vârstele?!
,,La oraș, conștiința copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizației, cu care el se obișnuiește, fără a avea posibilitatea de a o înțelege”, iar ,,A trăi la oraș înseamnă a trăi într-un cadru fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizației. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie”. În acest context, filosoful și autorul ,,spațiului mioritic”, Lucian Blaga vorbește de ,,satul-idee”, care se socotește pe sine ,,centrul lumii”.
Satul e atemporal, el este ,,creatorul și păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice”. Cu aceste afirmații, Blaga nu ne îndeamnă să rămânem în cadrul realizărilor sătești, ci să creăm o ,,cultură românească majoră”, precizând că orice cultură majoră nu s-a născut numai din elan genial, ci are nevoie de o temelie, iar această ,,temelie e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare”. ,,Geniul creator rămâne geniu pustiu, dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potențial stilistic”. În continuare, Blaga arată că nimeni nu contestă geniul muzical al țiganilor, dar el nu s-a concretizat într-o operă muzicală majoră, fiindcă țiganii sunt lipsiți de o matrice stilistică, s-au risipit tot timpul pe la periferiile vieții.
Filosoful concluzionează că românul are cel mai optimist orizont stilistic dintre toți vecinii, concretizat în Spațiul mioritic, ,,acel spațiu indefinit ondulat ca plaiurile țării, manifestat în doină, în cântecele noastre și nu mai puțin într-un unanim sentiment românesc al destinului”. Pentru Blaga, matricea românească este o realitate sufletească de necontestat.
În încheiere, arată că nu trebuie să ne cantonăm și să ne atașăm definitiv de folclor, de cultura populară și de rosturile sătești. ,,Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o mărește în chip mecanic și virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice”.
Nu prin imitarea culturii populare, vom face saltul în cultura majoră, cultura minoră nu dă naștere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una și aceeași matrice stilistică.
Să iubim și să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul cu centrul ei generator, adică cu satul românesc.
* * *
În finalul acestor considerații teoretice, aș dori să fac câteva sugestii celor care se ocupă de promovarea culturii în momentul de față. După cum am afirmat mai sus, o societate se dezvoltă pe două mari paliere: civilizație(tehnică materială) și cultură (tehnică sufletească).
Adevăratul elogiu al satului românesc se face luând în considerare cele afirmate de cei doi corifei ai științei și culturii majore a poporului român: Simion Mehedinți și Lucian Blaga.
Nu mă încumet să fac o demonstrație a celor doi, pentru că nu e timpul și nici momentul, dar voi da două exemple care ilustrează momente semnificative din activitatea lui Simion Mehedinți și apoi din activitatea a doi vrânceni cunoscuți Domniilor Voastre.
Simion Mehedinți, spiritul tutelar al Vrancei și nu numai,profesor de geografie și etnologie descifrează fenomenul creației populare, prin revista pe care o conduce, ,,Dumineca poporului”, realizând o amplă culegere de folclor - ,,sufletul neamului”, dar creează și cultură majoră prin opera ,,Oameni de la munte”: Pribeagul, Fagul, Moșnegii etc.
Societatea contemporană așteaptă ,,pară mălăiață”, dar nimeni nu vorbește despre muncă; promovăm norocul la tot pasul, vorbim despre binefacerile internetului, dar nimeni nu pune mâna pe carte; așteptăm cu gura căscată să vedem ce ne mai oferă mașina (de la telecomandă la mașina de spălat vasele); ne îmbuibăm cu tot felul de ,,otrăvuri”, dar ținem diete care ne zdruncină sănătatea și... în cel mai bun caz ne ducem la sala de gimnastică; toată lumea scrie, dar foarte puțini citesc...
* * *
● În final, observăm că suntem amenințați permanent de o stare duplicitară: una spunem și alta facem. Vorbim în cuvinte frumoase despre sat despre cultura populară, dar ne uităm de sus la copiii sau oamenii care vin din mediul rural – de la țară. Aduceți într-o sală de clasă dintr-o școală urbană, un copil îmbrăcat în costum național și vedeți cum reacționează clasa!?... Organizăm cu mare fast ,,Zilele comunei, orașului”, dar locul întâi în ocupă ,,pâinea și circul!!!”, micii și berea, muzica populară de pe alte plaiuri etc., etc. Nu vedem comunicări serioase, dezbateri, întâlniri cu bătrânii satului, istoria adevărată a localității, perspectivele reale și dureroase ale satului românesc. Dacă organizatorul este PSD-ul, nu se duc liberalii și invers.
Vechiul conflict între sat și oraș dăinuie ca o rană permanent sângerândă: ,,- Măi țărane, ai lăsat opincile la barieră și ai venit la școală la oraș să te faci domn”. Și-am venit și ne-am făcut domni, dar mațe-fripte tot ne-a insultat și ne va insulta până la moarte. Mai trist este că asta o spun chiar cei care sunt la prima generație de parveniți în oraș, iar mai nou, chiar cei care au plecat de la sat, în țări străine.
* * *
Inițiativele generoase culturale, științifice și educative ale Bibliotecii Județene ,,Duiliu Zamfirescu” ar trebui să fie susținute obligatoriu, nu ca acte de bunăvoință, și promovate de toate entitățile culturale și educative din județ: școala, biblioteca școlară, biblioteca publică din fiecare comună, căminul cultural, Centrul Cultural,Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu, Inspectoratul Școlar și nu în ultimul rând entitățile nonguvernamentale care și-au asumat misiuni culturale, științifice și educative.
Felicitând Biblioteca Județeană pentru acest proiect care ar trebui permanentizat, încheiem cu o vorbă a lui Simion Mehedinți: ,,Țăranul este singura aristocrație de rasă și de suflet a acestei țări!”
1 sept 2019 Focșani, Muzeul Satului, Petrești
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
