Amintiri din Focșaniul de altădată:„Sifoanee....Sifonaru...Sifoaneee!”
A ruginit frunza din vii și tulburelul s-a limpezit. Acum se gustă, se degustă, se evaluează aromele, ”buchetul”, tăria, limpezimea tulburelui de lunile trecute. Se pare că anul acesta va fi un an bun pentru viticultorii vrânceni. Măcar de am avea și la ce să-l consumăm. De ani de zile, pe dealurile vrâncene (Jariștea, Vârteșcoiu,Tâmboieștii, Odobeștii, Țifești, Panciu ...) ritualul transformării boabelor de struguri în plăcutul vin se desfășoară cam la fel, poate doar cu metode ceva mai moderne, dar rezultatul trebuie să fie același: să se umple coferul cu vin de pe masa vrânceanului. Păi dacă e vin, nu trebuie să fie și sifon? Trebuie! Așa că...hai la sifonari. ”Sifoaneee...sifonaru...sifoaneee!.."
Cam asta auzeai, aproape zilic, pe străzile Focșaniului de altă dată până în cele mai îndepărtate mahalale ale sale. Şi era normal, era firesc: când vinurile erau (în acele timpuri) lichidul cel mai răspândit printre mai toţi localnicii era deci, firesc şi normal ca acest lichid dătător de bune relaţii interumane să fie însoţit, ca un fel de frate geamăn, de...sifon. Curgea vinul? Sigur, curgea şi sifonul. Şi, slavă Domnului! că ambele se aflau din abundenţă în pivniţele, beciurile, cămările, cârciumile, restaurantele sau, desigur, prin arterele localnicilor.
Nu știu cum este acum, dar ”în trecut” aproape în fiecare cartier sau mahala exista o mică făbricuţă de umplut sifoane, adică „o sifonărie”. Păi cum să bei „un şpriţ” altfel decât vin „ambientat” cu sifon că d-aia se cheamă şi ”şpriţ”, nu? Şi cum şpriţul era aproape nelipsit de la fiecare masă (se spunea în acele vremuri, pe la noi, printre focșăneni, că apa este bună numai pentru spălat!) evident că pe lângă cana cu vin („coferul”, cum i se spune prin Moldova) cu contururile sale feminine era aproape normal să stea tot la loc de cinste şi fratele său masculin...sifonul.
Şi uite-aşa, sifonăriile ajunseseră să joace un rol important în viaţa localnicilor.
-„Vezi că nu mai avem sifoane. Du-te şi umple-le!”, primeam eu ca „sarcină de serviciu” de la tata. Umplerea sifoanelor era una din responsabilităţile mele în familie şi ferească sfântul să-mi neglijez această onorabilă responsabilitate fiindcă...Ehei..., dar mai bine nu spun! Aşa încât îmi luam căruţul cu cele 6 sifoane (doamne ce grele erau că erau din sticlă foarte groasă ca să nu pleznească, nu ca cele de astăzi, cu recicpiente din plastic) şi hai la domnuil Scharf la sifonărie. Chiar dacă nu erai de prin cartier sau din mahala ştiai cum să ajungi lesne la o sifonărie fiindcă se auzea, de departe, zgomotul specific de la făbricuţă:” fâss, fâss, fâss...” și nu aveai cum să nu nimerești la... ”obiectiv”. Și comenzile curgeau...gârlă! Mai ales în perioadele ”de vârf”: onomastici, botezuri, nunți, Paște, Crăciun sau Anul nou, ș.a.m.d.
Ca să facă faţă numeroaselor comenzi casnice sifonarii au introdus sistemul „ambulant” de distribuire: au modificat căruţele obişnuite, le-au adaugat nişte platforme cu unul sau două niveluri (se numeau, pe la noi, „camioane”) pe care se aşezau solidele lăzi cu sifoane. „Sifonarii” ambulanți străbăteau aproape zilnic străzile oraşulu anunţând în gura mare cum că au venit sifoanele: „Sifoaneee....sifonaruu....sifoaneee.”...Cei interesaţi (și cine nu era interesat?) ieşeau la stradă şi făceau schimbul de ambalaje – cele goale la schimb cu cele pline – şi astfel toată lumea era mulţumită. Dacă se întâmpla să ai nevoie de un număr mai mare de sifoane (ştiu eu?, o aniversare, o petrecere, o bucurie) nu era nimic: sifonarul îţi lăsa acasă câte lăzi cu sifoane doreai (într- o ladă nu intrau mai mult de 6 sifoane că erau mari şi grele, al dracu!) şi, în ziua următoare îşi recupera ambalajul. Nici-o problemă. Te ştia de client şi nu-şi făcea nimeni griji.
- „Nea Titi (pe sifonarul din cartierul nostru îl chema Constantin dar toată lumea îl ştia de <<Nea Titi>>), vezi că o să am şi eu nevoie pe sâmbătă de nişte lăzi cu sifoane că e ziua nevesti-mi şi o să am musafiri."
- „Da domnu, se poate. Cam câte să fie?”
- „Păi aş zice... vreo 3 lăzi”...
- „Da domnu. Am notat: 3 lăzi la domnu Gheorghiu...”
- „Dar, Nea Titi, am o rugăminte.”.
- „Ziceţi domnuu....”
- „Le-aş vrea de vineri ca să pot să le bag la rece în beci să se mai răcească”
- „S-a notat, domnu. Vineri aveţi de la mine 3 lăzi.”
- „Da te rog să-i atragi atenţia lu domnu Beno (Beno, era numele mic al domnului Scharf, sifonarul, că aşa îl ştia lumea, de <<domnul Beno>>) să le umple ca lumea să nu mă trezesc cu sifonul fără acid pe la jumătate că să ştii că alea nu i le plătesc”
-„Nici-o grijă domnu...Păi ce, noi dăm marfă proastă să ne pierdem clienţii? Ce, suntem ca ăia a lu Bojin?..” ( Bojin era un alt sifonar dintr-o mahala învecinată care era şi în concurenţă cu domnu Beno <<al nostru>>).
Asta era, ca să zicem asa, cu distribuirea la domiciliu.
Dar să nu uităm de marii consumatori de sifoane: de cârciumi (oho!), de bodegi (destule), de restaurante (la fel), care trebuiau să fie aprovizionaţi cu sute de butelii. Păi faceţi o socoteală: te duci la un local şi comanzi (cel puţin) „o baterie”; asta înseamnă automat o frapieră, o frapieră care conţinea obligatoriu o sticlă cu vin şi una cu sifon. Şi dacă ne gândim la câte „baterii” se consumau zilnic doar într-un restaurant (fără să mai amintim de ceilalţi consumatori) ne dăm seama că aici aprovizionarea trebuia să se facă zilnic şi în cantităţi...„respectabile”. Şi atunci? „Piaţa” a rezolvat şi această problemă: s-au înfiinţat adevărate făbricuţe de umplut sifoane care lucrau aproape neîntrerupt şi aproape exclusiv pentru marii consumatori. Mergeau făbricuţele, săracele, în foc continuu: „fâss...fâss...fâsss,..”.
O astfel de „sifonăre” foarte cunoscută în Focșani era aceea a domnului Zamfir: „Sifonărie. La Zamfir. Umplem şi reparăm sifoane” scria pe firma făbricuţei domnului Zamfir dar şi pe „camioanele” sale care aprovizionau clienţii fiindcă domnul Zamfir avea vreo 3 sau 4 „camioane” vopsite cu albastru (culoarea firmei, cică!), trase de cai, „camioane” care făceau tot timpul naveta („trap-trap, trap-trap”) între marii abonaţi şi fabrica lui de umplut sifoane.
O să spuneţi: bine, dar dacă se întâmpla să nu ai sifoane nu puteai face şpriţul şi cu apă minerală, cu „Borsec”, de exemplu, așa cum se face astăzi prin mai toate localurile?
Doamne fereşte! Păi cum să „spurci” mirabila licoare cu josnica apă minerală?! Şi, în primul rând, că la acele vremuri „Borescul” de astăzi nu exista. Era „Borvizul” (adică tot un fel de „Borsec”), dar te făceai chiar de râs să oferi la masă „Borviz” în loc de sifon. (Auzi, „Borviz”! Brrr! Mai bine-l beau curat!).
Nu mai știu și întreb: se mai aude astăzi, pe străzile Focșaniului, strigătul de altă dată: ”sifoaneee...sifonaruuu...sifoaneeee..."? Sau astăzi, faimosul vin vrâncean se bea...curat? Întreb! Sau astăzi se comandă....”On line”? Ca să știu și eu cum voi proceda când voi ajunge pe acasă.
Prof. Victor Simion
