FOTO | Focul Viu din Vrancea „anunţă” cutremurele dar, mai nou, şi o viaţă mai bună pentru locuitorii din comuna Andreiaşu de Jos
Se spune că „Focul Viu" de la Andreiaşu de Jos, fenomen spectaculos din Munţii Vrancei, poate prevesti, cu puţin timp înainte de producerea lor, cutremurele din România. Flăcările care ies din pământ sunt pentru localnici un fel de avertizare şi, în funcţie de înălţimea lor de 2,3,5 m, sau 30-40m, cum s-a întâmplat la cutremurul din 1977, se pun la adăpost.
De sute de ani, locuitorii din comuna vrânceană Andreiaşu de Jos trăiesc cu frica în sân de teama focului de pe deal, care nu se stinge niciodată. La început, când nu se ştia ce anume dă naştere acestui fenomen, localnicii îi atribuiau puteri magice şi se temeau de ce e mai rău, să nu vină muntele peste ei.
În momentul în care sunt mişcări tectonice, toate gurile din zona Focului Viu se aprind, deoarece este o fluctuaţie mai mare de gaz. Din acest motiv, localnicii şi-au făcut gospodăriile cât mai departe de acest loc înfricoşător. Nenea Ene Munteanu, din satul Titila, spune că primul cutremur mare pe care l-a simţit a fost cel din 1940.
„A fost ceva de minune mare. A început de la mic la mare, a venit întâi un fel de huială. Gândeam că ăsta-i sfârşitul lumii... Eram în genunchi”, spune bătrânul înfiorat de amintire.
Chiar dacă s-a obişnuit între timp, încă tresare când se mişcă patul cu el şi iese imediat afară.
„Când vine un huiet şi se mişcă şi patul, ies afară grămadă, cu uşa.”
În urmă cu mai bine de 40 de ani, misterul a fost dezlegat. Pământul care arde neîncetat ascunde la o adâncime de mai bine de 7000 m gaz metan. Odată ajuns la suprafaţă, în contact cu alte gaze şi cu oxigenul din aer, se aprinde, au spus geologii.
„Au spus că Focul Viu la noi şade într-un picior, cum e ciuperca”, mai spune nenea Ene Munteanu, cu vocea scăzută.
Deşi are ceva ani, nenea Ene spune că nu se dă pe unul tânăr. E sănătos, plin de glume şi dornic să-i treacă cineva pragul. Recomandă meniul pe care l-a respectat toată viaţa: fasole, cartofi, murături, multe legume, muncă şi posturile de peste an, pe care le-a ţinut cu sfinţenie.
Săptămânal, cât ţine vremea bună, puzderie de turişti vin în Andreiaşu de Jos să vadă focul care nu se stinge niciodată. Ar rămâne şi mai multe zile, dacă ar avea unde se caza. Localnicii sunt încântaţi că turiştilor le place în satul lor. Dornic de oaspeţi, nenea Ene se oferă imediat să-i găzduiască, dar şi cei tineri s-ar bucura, viaţa lor s-ar schimba mult în bine.
„Uite, am camera asta, care stă degeaba, acoalea. Tăiem o găină imediat, avem şi de pregătit la aragaz, carne este, lapte da, că am vacă, este şi brânză.”
Pe deal cosaşii strâng fânul. Îi întreb dacă ar fi bucuroşi de oaspeţi. Şi dacă da, ce le oferă?
„Un loc de cazare, ceva de mâncare naturală, se găseşte. Un pui de ţară natural, o carne pusă la borcan... Nouă ne place aici, e foarte frumoasă zona.”
- Dacă ar fi, v-aţi apuca?
„Cum să nu!” se bucură tânărul, care pare să vadă deja turiştii bătându-i în poartă.
- Ar fi familii pregătite să-i primească?
„Ar fi, lumea s-a schimbat, nu mai e ca înainte”.
Mai timidă, fără să se lase dusă de valul entuziasmului, doamna Ionica recunoaşte, n-ar pleca turiştii flămânzi de la casa ei.
„Avem brânză, ouă , lapte, roşii, carne, dar trebuie să mă obişnuiesc cu ideea”.
Pornim la vale şi pe drum întâlnim o familie, bunicul, mama şi cei doi copii ai ei. Doamna Cristina, care locuieşte la Roma, petrece ceva timp în Andreiaşu, să le arate copiilor ce locuri minunate avem în Vrancea. Tatăl ei a mai fost aici, în urmă cu 30 de ani.
„Mulţi prieteni mi-au spus că aici este ceva, un lucru natural, „focul viu”, care se formează din gazele care ies din pământ. Am zis, hai să arăt şi copiilor. Părinţii mei au fost aici acum 30 de ani”.
- Aţi prins o vreme frumoasă, zic.
„Da, e soare, facem o plimbare pe jos, facem mişcare. Ne-am dori să rămânem o noapte, dacă am găsi să ne cazăm pe undeva”
- Aţi dormi în casa unui localnic? întreb.
„Da, cum să nu, chiar mi-ar face plăcere”.
Drumul e bun, asfaltat, peisajul munţilor mirific, este multă linişte, doar ciripitul păsărelelor şi strigătele scurte ale localnicilor peste deal. Seara, mâncare sănătoasă şi somn ca la mama acasă... Ce ţi-ai mai putea dori? Sănătate, că-i mai bună decât toate.
- V-ar plăcea să staţi aici? îl întreb pe bunicul copiilor.
„Sincer? Da, mai ales că am ieşit la pensie.”
Trecem pe lângă grădini în care, înconjurate de flori sălbatice, la umbra unor meri plini de mere, încep să răsară semnele certe ale unor case de vacanţă.
„Zona are un potenţial extraordinar de mare. Oamenii sunt interesaţi, vor să petreacă timp în acest paradis verde şi albastru, liniştit, cu oameni de omenie, foarte harnici. Ce ţi-ai mai putea dori?”
- O poiană a ta, în care, culcat pe spate, printre florile atât de parfumare, să stai, să asculţi, să priveşti cerul nesfârşit şi unduirea culmilor, spun.
„Asta e literatură...”, spune domnul Adrian Ponea, consilier la Primăria Andreiaşu de Jos, oprindu-se în dreptul unei clădiri, care se năruie încet cuprinsă de vegetaţie.
Clădirea, care ar fi trebuit să fie o şcoală, aparţine I.S.J Vrancea care, deocamdată nu are nici un plan cu ea. De 10 ani stă in ploaie şi zăpezi, fără ca nimănui să-i pese. Primarul ar avea un plan, pe care n-aş putea să vi-l spun, nu înainte ca cele două părţi să ajungă la un acord. Vom vedea, ar fi grozav ca aici să funcţioneze o casă primitoare pentru turişti... Dar nu-i cum vrea omu, e cum vrea Domnu. Mă gândesc c-o să-i lumineze.
Tot vorbind de una, de alta, am ajuns la „Focul Viu”. Arde pământul sub picioarele noastre, dar e un foc rece, care nu ne face rău. Există multe legende care conţin şi câte un adevăr...
„La cutremurul din 1977, am văzut ceva... Eu stau chiar la drum, de la mine se vede bine. La cutremure de intensitate mare flacăra focului ajunge până la 7-8 m. Am văzut, n-a durat mult, câteva secunde....”, spune domnul Adrian Ponea.
Păi, cam atât a fost azi. Dacă doriţi să vedeţi minunile de aici, veniţi la Andreiaşu de Jos, cât mai e vremea bună. Neapărat să mergeţi în satele Titila şi Hotaru - de care eu m-am îndrăgostit. Aveţi ce vedea, totul dar absolut totul va fi după inima domniilor voastre. Mergeţi să-i salutaţi şi pe cei doi soţi din Hotaru, care la vremea asta strâng fânul de vară şi-l aduc acasă să aibă ce mânca la iarnă calul şi văcuţa, lor...
Situat la 430 de metri altitudine, pe versantul drept al Văii Milcovului, în Subcarpaţii Vrancei, Focul Viu de la Andreiaşu este o curiozitate şi pentru străini. Din anul 1973, zona, care se întinde pe o suprafață de 400 de metri pătraţi, este rezervaţie geologică. Specialiştii spun că în acest pământ există, pe lângă metan, resurse de heliu şi azot.( Janine VADISLAV )
