FOTO | Cum și de ce și-a făcut clasicul Vlahuță casa în actualul județ Vrancea, la Dumbrăveni
Deoarece Ministerul Educației a procedat în așa fel încât ne-a amintit de Alexandru Vlahuță, introducând la examenul național de Bacalaureat 2023 o poezie a sa - A mele visuri -, ce trebuia comentată, să încercăm o modestă cercetare a perioadei cât a locuit pe raza actualului județ Vrancea marele nostru scriitor.
Deși ar fi putut să aleagă dintre mai multe localități precum Pleșești - azi Alexandru Vlahuță, unde a venit pe lume, Bârlad - loc în care a învățat, Târgoviște - unde a căpătat prima slujbă, București - unde s-a afirmat literar sau chiar lângă mănăstirea Agapia - unde familia Vlahuță a clădit o căsuță pentru a fi aproape de locul acesta sfânt, clasicul literaturii noastre, Alexandru Vlahută a construit și a deținut singura lui clădire, proprietate personală, în județul ce azi se cheamă Vrancea, dar care în trecut s-a numit județul Râmnicu- Sărat.
”A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le văd în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.
De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale!
Copac, când zile fericite
Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!”-Convorbiri literare, an XVIII, nr 11, februarie 1885
Din vremea Evului Mediu românesc până în anul 1950 a existat o entitate administrativ-teritorială ce s-a numit județul Râmnicu-Sărat, care avea ca blazon un cal in galop (probabil de la câmpiile întinse ale județului și de la animalul cel mai folositor al regiunii). Chiar Focșaniul nostru și anume zona ce ținea de Muntenia a fost până în anul 1862 capitala județului Râmnicu- Sărat. Dar după unificarea celor două părți ale Focșaniului din zilele de 6-10 iulie 1862 (sărbătoarea Zilele Focșaniului de la aceste evenimente se revendică), capitala județului Râmnicu-Sărat s-a mutat în centrul teritoriului, așa cum se cuvenea, la târgul Râmnicu Sărat. Și această stare de lucruri a rămas neschimbată până în anul 1950, când s-a introdus în țara noastră modelul de organizare sovietic pe raioane și regiuni. Din anul 1968 forurile centrale au decretat revenirea la județe, dar nu s-a mai respectat vechea împărțire teritorială, ci s-a adoptat un model nou cuprinzând aproximativ schema actuală a teritoriului României. Așa că această clădire memorială a lui Vlahuță și monumentul istoric cu indicativul VN-IV-m-B-06618 Casa lui Alexandru Vlahuţă sat DRAGOSLOVENI; comuna DUMBRĂVENI Str. Vlahuță Alexandru 3 sec. XIX au revenit cu amplasamentul actualului județ Vrancea. Anume satului Dragosloveni, ce în trecut a fost și comună de sine stătătoare, dar apoi a fost înglobată comunei Dumbrăveni, numită în vechime Suvorov, Plainești, Plaginești ori Târgu Cucu.
În frumoasa așezare Dragosloveni (a nu se confunda cu satul Dragosloveni de la Soveja), iată cum s-au desfășurat faptele ce au determinat ca marele nostru clasic să-și ridice aici o frumoasă locuință pe care o putem vedea și azi, bineînțeles retușată, dar totuși foarte aproape de forma originală.
Florin Marian Dîrdală, documentarist la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Într-o zi din luna iunie 1905, Vlahuță și alt bun prieten al său, Paul Bujor s-au pregătit zile și zile și au povestit despre pământurile lor de origine și mai ales despre Bârlad, orașul în care amândoi învățaseră în anii de liceu. Și au hotărât, dintr-o dată, că trebuie să vadă cât mai urgent toate aceste locuri dragi ale copilăriei lor îndepărtate. S-au urcat în trenul de la acea epocă și în scurt timp au ajuns în fostul ținut Tutova, așa cum se chema pe atunci județul cu reședința sa la Bârlad. Vlahuță a revăzut repede casa unde stătuse în gazdă, străzile, câteva cunoștințe și apoi au dat fuga în satul Pleșești, la casa natală a lui Vlahuță. Când și-a văzut cuibul părintesc năruit și învelit cu buruieni, pe loc s-a posomorât. Dar și-a șters repede lacrima ce se pornise la vale și și-a îndemnat prietenul să dejuneze, puțin mai departe, la o râpă pe care o știa din vremea copilăriei. Pe când mâncau au observat că un moș sărit de 80 de ani se apropia de ei. S-au salutat și din vorbă în vorbă unchiașul și-a dat seama cine este străinul din fața sa: cuconu Alecuțu a lui cuconu Neculai. Apoi moșul a început să povestească despre viața sa, ce a făcut el pentru copiii lui, că i-a ajutat să-și întemeieze case și curios l-a șfichiut pe Vlahuță cu întrebarea: da, dumneavoastră aveți lăcuință? Vlahuță, uitându-se într-o parte, cam jenat, a răspuns cu jumătate de gură: da, avem locuință. N-a spus însă adevărat. Pentru că n-avea locuință. I-a fost rușine lui Vlahuță să spună că n-avea locuință. Pentru țăran, cel care n-are locuință e un fel de om fara căpătâi. După câteva ceasuri în tren, Vlahuță s-a uitat la prietenul său și i-a zis jumătate glumind, jumătate cu oarecare durere
-Ai vazut ce-am pățit. Mi-a crăpat obrazul de rușine când am mințit, spunând moșneagului că am locuință. Ei, să știi că de-acu înainte eu am să-mi fac lăcuință, orice-ar fi. Da, am să-mi fac lăcuință! Și gândul acesta l-a muncit mult, deoarece a fugit la via socrului său Ștefan Gâlcă din Dragosloveni cu gândul hotărât să-și facă acolo o locuință definitivă. Prima dată a stat în casa socrului, dar revoltele țărănești din anul 1907 le-au distrus acest edificiu și i-au lăsat fără locuință, nu doar pe cărturar și pe soția sa, ci și pe părinții acesteia, oameni harnici de peste 60 de ani. Dar norocul nu i-a părăsit. Hotărât, în urma rușinei pățite când a spus moșneagului din satul lui că are lăcuință, fără sa aibă, s-a pus pe muncă, clădindu-și definitiv un cuib drăguț pe locul dăruit în via socrului sau, Stefan Gâlcă. Și așa s-a facut că în anul 1910, Vlahuță s-a mutat cu totul din București în casa lui de la Dragosloveni, fericit că are, în fine, și el „lăcuință”. Din păcate nu pentru mult timp. La sfârșitul cumplitului an 1916 , pe când românii se refugiau în Moldova din calea cotropitorilor, Vlahuță și ai săi și -au pus cîteva lucruri într-un car și cu multă jale au lăsat totul în urmă, plecând pe drumul durerii neamului românesc. Casa lui de la Dragosloveni a rezistat cu greu vandalismelor din timpul războiului, pe când poetul nostru era în bejenie la Bârlad, apoi din 1926 a fost donată de văduva lui Vlahuță în scopuri culturale și pentru a păstra vie memoria soțului ei, decedat în 1919. Abia la împlinirea centenarului de la nașterea scriitorului, casa a intrat pe lista monumentelor selectate de Academia Româna (forul care a avut prima dată inițiativa alcăturii unei astfel de evidențe) și astfel a devenit Muzeu si Casă Memorială cu scopul de a înfățișa peste timp, celor interesați, frânturi din viața și spiritul lui Vlahuță, prietenului clasicilor literaturii românești (Delavrancea, Caragiale, Coșbuc etc)
Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale
Scriitori români -- Biografii
Bujor, Paul
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
