Local

Foto | Bijuteria înecată într-un ocean de nepăsare: biserica din lemn de la Vrîncioaia

Ziarul de Vrancea
9 iun 2020 4132 vizualizări

Călătorind în jurul casei mele şi puţin mai departe

Pe-un picior de plai,

pe-o gură de rai..., la adăpostul munţilor înalţi, printre păduri negre de dese ce sunt, cele mai importante construcţii, care demonstrează nivelul artistic pe care l-a cucerit arhitectura lemnului, sunt bisericile de lemn. La început meşterul ţăran a fost inspirat de imaginea casei sale, tot din lemn. De aceea, vreme îndelungată, aceste sfinte lăcaşuri au fost construite din lemn, întocmai ca şi locuinţele.

Dimensiunile materialului şi tehnica prelucrării lui, condiţiile locale, au fost de bună seamă factori importanţi care au hotărât forma şi dimensiunea acestor edificii. Se poate ca asupra construcţiei acestor lăcaşuri de cult legăturile purtate de populaţia autohtonă, creştinată foarte de timpuriu, să fi avut un rol important.  Având pădurea la îndemână, vrânceanul şi-a ridicat casa din lemn împodobind-o cu tot felul de crestături simbolice. Pentru ţăran casa este însăşi materialitatea familiei care, pe drept cuvânt, poate fi socotită „celula generatoare a colectivităţii”. Temporal casa şi locul ei sunt îmbibate de un fond moral pe care lumea de la oraş pare să-l fi pierdut... Am putea spune că, „În faţa unei oglinzi sferice concave, realitatea este brusc desfiinţată, refăcându-se apoi într-un domeniu himeric”.

Plecând de la forma simplă a casei ţărăneşti cu care se înrudeşte atât de mult în ceea ce priveşte tehnica de construcţie, planul, decoraţia şi adesea chiar şi forma", obştile săteşti din Vrancea şi-au construit şi bisericile de lemn la fel, biserici de o splendidă zvelteţe, superbe corăbii plutind pe verdele nesfârşit al munţilor, dublate de acea spiritualitate proprie unui popor cu har, aşa cum este poporul român în general şi cel vrâncean în special.

Meşterii aleşi  să ridice o biserică de lemn se pregăteau cu mult timp înainte prin post şi rugăciune. Când simţeau că sunt curaţi sufleteşte şi trupeşte, începeau lucrul. Întotdeauna într-o zi de luni. Îi vedem semnându-şi cu mândrie lucrul. Sunt trecuţi în pisanii alături de ctitori, câteodată sunt zugrăviţi, răsplătiţi totdeauna de comunitate pe măsura lucrului bine făcut. O cruce incizată, tratată decorativ, însoţind această semnătură sau aşezată pe grinda meşterului ori pe portalul intrării, devine semnul votiv cel mai cuprinzător, semn de pomenire, dar şi de protecţie.

Existenta lăcaşurilor de cult probează şi explică intensa viaţă religioasă din sec. XIII în Vrancea, aflată în acea vreme sub jurisdicţia episcopiei cumane sau milcoviene, cu reşedinţa la Cetatea Milcoviei, ambele dispărând în urma marii invazii a tătarilor din 1241. 500 de ani mai târziu popa Ene Soare, din Poiana, scrie pe filele unui Triod: „să se ştie de când au vinit tătarii şi au prădat în vale şi în deal (...) au luat oi, vacile, straele. Au şi aprins biserica şi case şi au vinit în zilele lui Ion Iliaş Vodă şi au vinit toamna, de Ziua Crucii au prădat şi ziua Crucii au fost luni şi au prădat Septemvrie 14 din veleat 7267(1758 ) Şi am scris eu popa Ene Soare ot Poiana ot Vrancea şi cartea este a sfintei biserici Poiana".

Reconstruirea bisericii după trecerea prăpădului, păstrându-se acelaşi plan, dovedeşte că „cele mai vechi monumente păstrate nu sunt altceva decât refaceri sau reproduceri succesive ale unor modele anterioare."

De dimensiuni modeste, biserica de lemn se înscrie în programul obligatoriu al unui lăcaş de rit bizantin, de la vest la est succedându-se pronaosul, naosul şi altarul. Un element foarte important, legat de calea de acces în biserica de lemn, o reprezintă pridvorul. Prezent în arhitectura religioasă încă din sec. XV, el trebuie pus în legătură directă cu prispa casei ţărăneşti, făcând legătura dintre spaţiul bisericii, consacrat divinităţii şi natura înconjurătoare, fiind alcătuit din aceleaşi elemente cu rol constructiv: stâlpi, cosoroabe, balustrade. Amplasat la majoritatea bisericilor pe latura de sud având deasupra un turn clopotniţă, pridvorul devine, alături de planimetrie, un atribut definitoriu al specificului arhitecturii religioase în lemn a zonei.

Orice construcţie de lemn se aşează pe o talpă puternică, din trunchiuri masive de stejar sau brad, peste care se suprapun blănile care alcătuiesc pereţii, încheiate la capete în căţei sau cepuri; urmează o coroană sau cununa fruntarelor, ale căror capete, ieşite în afară, se cheamă cai. Aceştia sunt dublaţi adesea de alţi trăgători care alcătuiesc, în mod obişnuit, întreaga structură a tavanelor şi suportă căpriorii. Peste coroana trăgătorilor se înalţă rândurile de căpriori, iar culmea acoperişului, creasta sau creştetul, este împodobită cu ciocârlani, cocoşi, cârstei, sau alte capete de animale, elemente care încoronează ansamblul rigid de îmbinări constituit din coroana cailor, grinzilor, trăgătorilor, căpriori şi capră. Potrivit înţelegerii din vorbirea populară, „totdeauna talpa casei zace la colţuri pe un călcâi de piatră. Uşa se încuie cu o broască. Streaşina şi lucarna  podului au şi ele o geană a lor, fereastra, un ochi”, toate referirile pornind de la o identificare cu trăsăturile sau elementele caracteristice corpului omenesc.

În Vrancea lemnul şi piatra au fost întotdeauna din abundenţă. Proprietatea în devălmăşie a munţilor, socotiţi averea colectivă a satelor, a permis şi celor mai îndepărtate sate de masivele păduroase să întrebuinţeze anumite esenţe, inexistente în zona colinară, bradul şi tisa fiind folosite până la marginile Ţării Vrancei: stejarul folosit la tălpile caselor, bisericilor de lemn sau, în cazul celor cu pereţi de nuiele, la construirea scheletului pereţilor.

Unele esenţe lemnoase erau ocolite, din superstiţie. Despre lemnul de carpen bătrânii spuneau că ar atrage trăsnetul...!

Elementele de susţinere, sau "purtătoare", sunt temelia de piatră, câteva rânduri de lespezi adunate de pe prundul râurilor, tălpile, pereţii, grinzile, cosoroabele, stâlpii. Elementele susţinute sau "purtate": tavane, bolţi, acoperişuri, învelitori. Cea mai veche tehnică folosită este tehnica nuielelor, prezenţa pereţilor din pari şi nuiele constituind o prelungire a folosirii unor materiale şi tehnici de lucru multimilenare. Cuiele folosite sunt confecţionate, de obicei, din lemn de tisă, ale căror capete ies la exterior de 2-3 cm, formând un decor original al acoperişului unic pentru întreaga clădire, cu excepţia turnului clopotniţă care are un acoperiş separat. Lemnul din care era construită biserica se tăia iarna şi era pus la uscat timp îndelungat. Dacă pentru construcţii s-a folosit lemnul de brad şi de stejar, pentru icoane s-a folosit paltinul, cireşul, părul, bradul, prunul, foarte rar, tisa şi stejarul. Povestind pe îndelete, ne dăm seama câtă pricepere, cât talent, cât har aveau acei oameni, simpli ţărani, dar cu o inimă mare, nobilă.

În zona de munte a Vrancei se află una dintre cele mai vechi şi mai frumoase sate, Vrîncioaia, în mijlocul căruia s-a ridicat o mândră biserica de lemn. Pe o hartă din 1780 numele satului este consemnat printre alte denumiri de sate din Vrancea, ca Nerjescu - Nereju, Kaliman - Căliman, şi cel de Saka - probabil Secătura. ( I. Cornea, Vrancea. Geografie istorică, toponime şi terminologie geografică, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1993)

Comunitatea creştină, cu frică lui Dumnezeu, şi-a ridicat un lăcaş de închinăciune din lemn, aidoma casei în care fiecare îşi ducea traiul, la sfârşit de sec. XVIII, dată dovedită  şi de inscripţia  crestată pe una din stranele  bisericii, caligrafiată cu litere chirilice „let 7290 ( 1782 ) mai", an în care s-a realizat mobilierul, când biserica era deja gata. În urma decapărilor realizate în momentul lucrărilor de restaurare, începute în 2003, s-au găsit inscripţii săpate pe bârnele din pronaos „să se ştie de cându s-au şindrilitu biserica let 7290 ( 1782 ) mai 25... popa Cristian Ştefan", probabil preotul paroh. Dacă şindrilirea bisericii s-a făcut în anul 1782, se presupune că anul 1778, menţionat ca an al sfinţirii, este şi anul în care a început construcţia bisericii de către meşterii locali tocmiţi de obştea sătească. Pe peretele de sud al lăcaşului sta înscrisă în lemn această însemnare: „Să se ştie de cându s-au sfinţitu biserica aceasta ombla văliatu 7286 (1778) şi era domn Ghica Voda protopop era Neculaiu Vidra(ş)cu".

Biserica de lemn, cu hramul Sf. Neculaie, de plan mononavat, cu absida altarului decroşată, cu pereţii din bârne de lemn dispuse orizontal, încheiate în coadă de rândunică, se înalţă pe o temelie de piatră de râu de 80 cm, înălţime, ieşind în afara pereţilor, cu scopul de a proteja lemnul folosit în construcţie. În pridvorul amplasat pe vest se intra urcând doua trepte din lespezi de piatra. De plan dreptunghiular, pridvorul era luminat de doua mici ferestruici decupate în bârnele pereţilor de sud şi vest. La decapările din 2003 s-a constatat că pridvorul a fost deschis şi prevăzut cu stâlpi frumos festonaţi şi crestaţi în lemn. Pe stâlpi se sprijină fruntarul, care a primit la rândul lui ornamente sub forma unor festoane prevăzute cu câte trei crestături, ornamente ce se desfăşoară în spaţiul dintre doi stâlpi. „La arcadele turnului clopotniţă, meşterii locali au redat, într-o viziune proprie şi cu mijloace specifice artei lemnului, arcul frânt, în perfectă armonie cu forma poligonală şi streaşina inspirată de goticul moldovenesc. (Arta gotica în România, Vasile Drăguţ, Buc. 1979, Gr. Ionescu - Arhitectura  populară  română - Bucureşti 1957 )

Din pridvor, printr-o uşa de lemn, se intra în pronaosul poligonal, acoperit separat cu o boltă în formă de coş, racordată la tavanul drept, din scânduri, vopsit în culoarea cerului spuzit cu stele albe. Din centrul bolţii cobora un candelabru cu şase braţe pentru lumânări, fiind singura sursă de lumină care lumina interiorul.

Printr-o deschidere largă între doi pereţi fragmentaţi, se pătrundea în naos, cu planul său dreptunghiular în care lumina abia ajunge prin cele doua ferestruici decupate în bârnele pereţilor de sud şi nord. Acoperirea naosului a fost realizată prin desfăşurarea unei bolţi poligonale, din scânduri orizontale, care se racordează cu nervuri la tavanul drept, retras de linia pereţilor. 

Absida altarului, poligonală, aflată în decroş faţă de planul naosului, prezintă acelaşi sistem de acoperire separată...

Din tot ce-a fost mai nimic n-a rămas, iar lucrările demarate în 2003 mai mult au stricat decât au salvat, doar amintirea păstrată de săteni, tot mai puţini de la un an la altul...

Poate silueta acestei sfinte biserici de o frumuseţe fără egal, şindrilită, cu acoperişul în patru ape, înălţimea pereţilor fiind redusă până la nivelul de naştere a bolţilor, pentru ca acoperişul să capete o imagine de maiestate, este cea care ţine sub aripa sa protectoare întreaga comunitate de mocani, atât de mândri de satul lor.

Catapeteasma, icoanele şi uşile împărăteşti, pe care zadarnic le mai căutaţi astăzi, dădeau viaţă frumuseţii acestui sfânt lăcaş; catapeteasma cu icoanele pictate pe lemn cu scene din viaţa sfinţilor, încadrate de rame simple, vopsite în roşu. Icoanele împărăteşti erau flancate de colonetele decorate cu frunze de acant, colonete ce susţineau la rândul lor friza cu ornamente vegetale realizate în tehnica „trafor". Medalioanele praznicare, chipurile evangheliştilor înveşmântaţi în togi şi tunici, o bogăţie de nuanţe de roşu, verde, auriu, apoi proorocii, crucea cu molenii, chipurile lui Iisus, Mariei şi lui Ioan încadrate cu decor ajurat, totul ,ai este doar un vis. O piesă deosebit de valoroasă, uşile împărăteşti, o dantelă în ajur de care s-au prins medalioanele pe care s-au pictat chipurile celor patru evanghelişti, apoi cele patru icoane împărăteşti, Sf. Nicolae, Maica Domnului cu Pruncul, Mântuitorul nostru Iisus Cristos, Arhanghelul Mihail, toate de sec. XVIII pictate de către pictorul anonim în galben, roşu, ocru, lucrate cu atâta migală si evlavie, unde sunt?

Zugravii de altădată îşi făceau singuri pensulele, numite condeie, din peri culeşi de la animale, fixaţi pe mânere de lemn sau în pana unor păsări mari, „în funcţie de mărimea suprafeţei pictate, de caracterul detaliului pictat (motive florale, gene, sprâncene, blicuri), sau vâscozitatea, respectiv materialul cu care se lucra (grunduri, adezivi de aurire, culori de frescă, de tempera sau de ulei), se alegeau părul, forma şi mărimea pensulelor."

Un vechi text de erminie spune, „fiecare văpseală îl voeşte pre condeiul ei", iar altul „fiesce văpseală trebuie să-şi aibă şi condeiul ei". Cleiul şi grundurile cu vâscozitate mai mică se aplicau cu un condei mare din peri de porc. Pentru fond se foloseau pensulele mari, dar cu peri culeşi din „coada măgarului, arsicul boului, din perii caprei, dintru cei potriviţi şi drepţi şi din sagonul catârului". Detaliile se realizau cu pensule mici sau mijlocii la care se foloseau peri moi de veveriţă. Cu pensule foarte subţiri, uneori, numai cu câţiva peri de coadă de veveriţă sau bursuc, se executau detaliile foarte fine. Despre cum trebuie să arate o pensula ne-a rămas un text care spune: „să nu iasă mult, perii din pană", altul spune că „puţintel să fie ieşiţi", iar un al treilea, „să fie aspri şi rotunzi şi din pană puţintel afară ieşiţi". Perii erau fixaţi cu răşină topită, turnată peste capătul firelor de păr prinse de coadă. Pensulele se păstrau în apă de var, iar culorile de ulei se păstrau în băşici făcute din stomacul şi intestinele animalelor, legate la gură. Când erau folosite, ieşeau la vedere printr-un orificiu făcut cu acul. Pentru combinarea şi depozitarea culorilor se mai foloseau borcane şi godeuri din sticlă, metale, scoici, ceramică.

Se spune că în biserică se mai păstrau şi alte icoane, cu Sf. Nicolae şi Sfântul Mihail, Izvorul Tămăduirii, un serafim sculptat în lemn, cu chipul pictat cu negru, agăţat în bolta naosului, dar şi o ladă de zestre în care preoţii îşi păstrau veşmintele. De jur împrejurul bisericii se strâng mormintele, unele purtând la căpătâi cruci micuţe, din  lemn, „crucile” din piatră, aşa cum erau ele odinioară, au dispărut.

Din tot ce a fost mare lucru nu a mai rămas, poate doar imaginea idealizată a acestui superb monument de arhitectură ţărănească, mai mult în cer decât pe pământ, ţinut viu de credinţa nestrămutată în bunul Dumnezeu a trăitorilor pregătiţi să se mute într-o zi, pe rând, într-o lume mai buna. Îi pomenim azi , îi pomenim mâine, îi pomenim în vecii vecilor, Amin, pe cei care, cu mâinile bătătorite de muncă, curaţi la trup şi la suflet, au lucrat pentru a lăsa această incredibilă moştenire, pe care ar fi trebuit s-o preţuim, s-o protejăm cât încă îi suntem alături...  Din păcate, din tot ce-a fost, puţin a mai rămas şi puţinul acesta se topeşte sub ochii oamenilor copleşiţi de grijile pământeşti. Ca orice iubitor de frumos, care intuieşte ce comoară dispare sub ochii întregului sat, mă întreb, oare n-ar fi fost mai bine să fi lăsat biserica aşa cum era înainte de 2003? Câţi bani pierduţi inutil, câtă frumuseţe distrusă pentru totdeauna şi nimeni nu întreabă unde anume s-a greşit şi cum s-ar mai putea îndrepta ceva.( Janine VADISLAV )

 

 

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.