Cu Plugușorul prin Focșaniul de altădată
Dacă am terminat cu pregătirile pentru „Stea” asta nu înseamnă că, gata!, am terminat cu toate pregătirile pentru evenimentele de la sfârşitul anului. După „Stea”, adică după Crăciun, urmeaază, firesc, nu?, ..”Revelionul” şi....pluguşorul.
„Revelionul” este un cuvânt de origine franceză („Revellier”) şi înseamnă „ A trezi!, a reînsufleţi, a reînnoi, a reîncepe”. Cum românii, se ştie, au fost francofoni, au preluat cuvântul şi l-au românizat şi-i zic, nu „Reveion”, ca în franceză, ci „Revelion”, mai p-a noastră, mai pe româneşte. Revelionul este deci marele ospăţ din noaptea dintre ani. Dacă e „marele ospăţ” păi atunci el trebuie pregătit cum se cuvine, nu?
Pentru noi, „puştimea”, treaba noastră era să pregătim „tehnologia”, adică să confecţionăm buhaiul, pocnitoarea, să facem rost de clopoţel şi de ce mai trebuia. Ne-am împărţit „sarcinile”: care să facă rost de un butoiaş pentru buhai, care să facă pocnitoarea, care să caute clopoţelul sau (dacă s-ar fi putut, nişte zurgălăi) şi...la treabă. Că „ne-am împărţit”, vorba vine fiindcă, de fapt, toţi şi împreună ne-am ocupat cu de toate.
Mai întîi, să confecţionăm „pocnitoarea” şi să ne procurăm...”expozibilul”.
Şi atunci ca şi acum obiceiul pocnitului semnifica, în tradiţia populară, modalitatea de a alunga dracii. La ţară, pentru pocnit se foloseau (ca şi astăzi) bicele lungi special împletite din cânepă, care să aibă la vârf un „şfichi”, un moţ din cânepă. Ăsta era cel ce pocnea atunci când ştiai cum să roteşti biciul. Noi nu aveam bici şi nici nu ştiam cum să pocnim cu el. Aşa că ne-am confecţionat o pocnitoare „de oraş”, dintr-o pereche de clanţe de uşi (am scos nişte clanţe de la o ușă veche) pe care le-am unit printr-o bucată de sârmă foarte groasă arcuită în formă de „U” și gata pocnitoarea!
Bun! Acum hai să ne procurăm „muniţia”.
„Muniţia” asta consta din clorat de potasiu care, turnat căte puţin în pocnitoare şi apoi lovit de ceva tare, „exploda”, bubuia tare de tot. Problema era însă, de unde să facem rost de „muniţie”. Cum în acele vremuri la farmacii şi la drogherii se mai găseau, separat, şi „prafuri” pentru preparat diverse reţete, hai la ele!
- Bună ziua! Doamnă, vrem şi noi nişte „colorat”, dacă aveţi. (noi, care habar n-aveam de denumirea ştiinţifică, îi ziceam, ca nătângii „colorat”)
„Coloratul” ăsta nu prea se dădea aşa, oricui, fiind foarte periculos în caz de accident. Din acest motiv se obţinea foarte greu mai ales pentru puşti ca noi,
- La ce vă trebuie vouă... „colorat”?
- Păăăi...să-l punem la pocnitoare...la colindat...
- Nu se dă decât cu o reţetă specială! N-avem voie să vă dăm!
- Măcar aşa...puţin....
- Nici mult, nici puţin! ne-o reteză, scurt, farmacista.
Degeaba am încercat noi pe la cele câteva farmacii şi drogherii din Focșani fiindcă răspunsul a fost acelaşi: nu se poate! Clar!
Ei poftim! Ce ne facem? Cum să mergi cu pluguşorul fără pocnitoare!? Mai exista o variantă recentă: cu fosforul de la chibrituri.Nu vă mirați. Nu ştiu cui i-a venit ideea dar ea s-a dovedit foarte practică; adică rădeai cu lama fosforul din vârful beţelor de chibrit şi îl puneai în pocnitoare. Şi, culmea, chiar pocnea. Să vedeți efectele: ideea a creeat un adevărat val de cumpărături la debitele de tutun. Se cumpărau duzini întregi de cutii cu chibrituri de nu ştiau tutungiii ce se întâmplă („Te pomeneşti că vine o criză de chibrituri!!!). Tutungeriile din centru şi-au epuizat rapid stocurile, de-abia dacă le mai găseai pe la tutungeriile mărginaşe, dar şi acolo s-au terminat repede.
- Chibrituri aveţi?
- Nu mai avem de o săptămână!
- Păi, şi cu ce ne aprindem noi focurile?
- !!!!!
Unii tutungii intuind „criza” şi-au făcut mici provizii din care vindeu „pe sub mână” doar la prieteni şi cunoscuţi. Îţi şopteau tainic:
- Pot să vă dau doar o cutie. Atât! Dar să fiţi discret
Ce să faci doar cu o cutie?. Chibriturile erau proase, jumătate dintre ele nu se aprindeau sau se rupeau. Dar, asta era!
Noi însă, am găsit soluţia. De ceata noastră se lipise şi băiatul domnului Naum, farmacistul din cartier. Tot insista să meargă şi el cu noi cu uratul dar fiind „puşti”(adică, cu vreo doi ani mai mic decât noi, „maturii”) l-am refuzat. Nu ştiu a cui a fost ideea dar ea a fost acceptată în unanimitate, adică de toţi trei: il luăm şi pe Sorin (aşa îl chema) cu o condiţie: să ne facă rost de „colorat”, de la taică-su de la farmacie.
- Băi Sorine, uite, fiindcă te ştim băiat de comitet, ne-.am hotărât să te luăm cu noi la colindat.
Sare „puştiul” în sus de bucurie.
-...Dar cu o condiţie...
- Care?
- Uite, să ne faci rost de la taică-tu din farmacie, de nişte colorat
- Păăăi... nu ştiu dacă pot.
- Treaba ta. Dacă vrei să mergi cu noi, aduci „coloratul”. Dacă nu....nu!
Trec câteva zile şi nici-o veste. După vreo 3-4 zile, apare Sorin, triumfător:
- Am adus. Uite, o punguţă întreagă
Într-adevăr. Sorin ne-a pus în palmă o punguţă aproape plină cu praful acela galben-verzui zis de noi „colorat”. Nu l-am întrebat ce a făcut, cum de a făcut rost de praful ăla, era treaba lui. Important era că noi aveam acum „colorat” ceea ce puţin colindători aveau la vremea aceea. L-am felicitat pe noul nostru coleg de trupă şi ne-am jurat „pe cuvânt de onoare” că n-o să dezvăluim nimănui secretul sursei şi existenţa „coloratului”. Aşa a şi fost.
Fiind şi treaba asta rezolvată au urmat, la rând, altele: de clopoţel am făcut rost de la prăvălia domnului Busuioc, care avea în cartier o băcănie cu un clopoţel atârnat deasupra uşii de intrare să-l anunţe de venirea vreunui client. La început, nici n-avrut să audă, dar pe urma, la rugăminţile noastre, i s-a făcut milă de noi şi a acceptat să ni-l împrumute pe o săptămână. Şi-a amintit cu nostalgie că şi el, când era ca noi, mergea cu colinda, cu pluguşorul. Ni l-a dat cu o condiţie: pe el să-l colindăm primul când vom porni pluguşorul să aibă noroc la vânzare. Sigur, se poate!
Problema numărul trei- confecţionarea buhaiului.
Pentru asta, am avut noroc: un unchi de-al lui Dorel, „tovarăşul de trupă”, era dogar. Aşa că ne-a confecţionat el un buhai dintr-un butoiaş mic căruia i-a scos fundul şi i-a montat (tot el) o pielicică pe care o avea în magazie. Bun! Ne lipsea însă smocul de păr de cal ce se monta la pielicică. Tras cu oarecare ştiinţă, smocul făcea să vibreze pielicica bine întinsă, zgomotul care se isca se amplifica de către butoiaşul din lemn devenit cutie de rezonanţă: Bhuuu...Bhuuuu...Bhuuu...imitând răgetul buhaiului, adică al taurului. (dacă puneai buhaiul pe geamul unei ferestre şi-l făceai „să buhăie”, vibraţiile puteau sparge geamul ferestrei) Hai la căuătare de smocuri de păr de cal. De unde? Păi, de la cai! Ehei, uşor de zis, mai greu de făcut.
Ne-am dus mai întâi în centru unde era staţia de trăsuri:
- Nene, ne daţi şi nouă câteva fire de păr din coada calului dumneavoastră?
- Ce să vă dau, mă?
- Căteva fire de păr....pentru buhai...dacă vreţi....
- Vă dau eu o coadă de bici pe spinare de n-o să puteţi s-o duceţi! Valea!
Eşec total. Ceilalţi birjari care-şi aşteptau clienţii cocoţeţi pe caprele trăsurilor intervin şi ei:
- Ce vor puştii ăştia, mă Toadere?
- Cică să le tai păr din coada calului...pentru buhai...
- Hă, hă, hă! Păi cum să ciunţeşti coada calului că aia e frumuseţea lui....
- Bă, ia veniţi încoace, că vă ajut eu, intervine, cu glas îmbietor, unui dintre ei.
Ne ducem.
- Bă uite, rugaţi-o frumos pe Steluţa (aşa o chema pe iapa lui), să vă lase să-i tăiaţi din coadă. Dacă vă dă voie...
Ezităm. Cum să o rugăm pe Steluţa? Ăsta ne ia de proşti? Văzând ezitarea noastră, ne îndeamnă:
- Hai bă, mergeţi în faţă şi întrebaţi-o: Steluţo, ne dai puţin păr din coada ta?. Hai!
Ceilalţi birjari se întorseseră către noi şi cu priviri şmechere aşteptau să vadă ce se întâmplă. Şi „ce să se întâmple” ?. Ne-am apropiat timid de Steluţa, o iapă imensă, murgă şi:
- Steluţo, ne dai puţin păr din coada ta?
Aoleu! Unde nu începe Steluţa să dea furioasă din cap de ne-a făcut să sărim repede în lături, spre marele haz al asistenţei care, de fapt intuise ce o să se întâmple: birjarul, de sus de pe capră, a ciupit uşor de hăţuri, suficient ca iapa să priceapă ce trebuie să facă și a și făcut
- Hă,hă,hă ! se pun pe râs birjarii. Văzurăţi bă, că lu Florica nu i-a plăcut de cererea voastră! Hă, hă, hă! Îmi pare rău dar femeile ţin tare la părul lor. Hă, hă, hă!
Tentativa cu birjarii eşuând, le-am zis ”ceva de dulce” în gând și hai să găsim o altă rezolvare. Hai! Dar care?
- Aaaa, am găsit:mâine e miercuri, dacă e miercuri e zi de târg la Obor..., zice Dorel.
Aşa era. Miercurea, la marginea oraşului, la Obor, se ţinea târg. Venau ţăranii cu căruţele să vândă şi să cumpere cele trebuincioase mai ales acum, în preajma de sărbători. Bun!
- Băi, gata, ne vedem mâine de dimineaţă şi mergem la Obor. Să vă luaţi fiecare şi ceva de tăiat
-...Un cuţit...
- Ce să faci cu cuţitul mă, deşteptule. Cum să tai coada la cai cu cuţitul! Ce, tai gâtul la găină!
- Luăm de-acasă nişte foarfeci. De care-o fi, numai foarfecă să fie.
A doua zi hai la Obor. Lume multă, căruţe, mărfuri de tot felul: lemne de foc, purcei, viţeluşi, porumb pentru vite, căciuli din blană, sumane şi multe altele. Ce ne-am gândit noi: ţăranii sunt mult mai îngăduitori: unii nu, alţii da. Dar două trei fire de aici, două trei fire de dincolo şi se adună. Ochim într-un loc vreo trei căruţe „parcate” mai la o margine. Caii fuseseră deshămaţi şi rumegau în tihnă ovăzul din pungile atârnate de gâtul lor. Pe lângă căruţe, nimeni. Asta e! Ne furişăm hoţeşte la spatele celor trei cai care-şi vedeau liniştiţi de treaba lor şi cu foarfecele pregătite suntem gata de atac. Ei, şi taman când să facem „harşt”! pe coada patrupedelor, deodată:
- Băăă! Ce faceţi voi acolo? Puşlamalelor, ce căutaţi mă, la cai?
Un moş ce stătea, ceva mai departe, rezemat de căruţă şi îşi fuma liniştit din ţigare, ne-a văzut şi a dat alarma. Gata! Valea!
Schimbăm tactica: nu mai mergem toţi trei la aceeaşi ţintă ci ne risipim fiecare la alt „obiectiv!. Încercăm. Treaba nu e chiar aşa, uşoară. Să stai la fundul unui cal, să prinzi momentul când nu dă din coadă şi să-i tai repede de tot câteva fire de păr e o treabă cu riscuri: dacă, ferească Dumnezeu! calul te simt şi-ţi trăzneşte o copită, apoi, ăla eşti. După vreo câteva ceasuri abia dacă reuşisem să adunăm câtva fire, insuficiente însă pentru scopul nostru. Dar, uite că am avut noroc: o ţărancă ce avea doi cai la căruţa ei plină cu de toate se oferă să ne ajute, şi să ne taie chiar ea, câteva fire din cozile cailor săi
- Uite, luaţi de aici..şi să vă fie cu norac la urat. Să fiţi sănătoşi!
Ne-a dat un smoc sănătos de păr încât am adunat, una peste alte, un smoc mai gros decât degetul cel mare de la mână, adică atât cât trebuie pentru ca buhaiul să uruie zgomotos, aşa cum cere obieceiul.
- Săru-mâna, mulţumim!
Bucuroşi nevoie mare de victoria obţinută, ura! gata!, hai acasă.
Ce să mai spun: am avut un an cu mare bucurie la colindat, cu buhai, cu pocnitori, cu clopoțel și cu....multă, multă voie bună.
AHO, AHO, COPII ȘI FRAȚI
PLUGUȘORUL ASCULTAȚI...
...LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!
A urat,
Prof. Victor Simion
