Amintiri din Focșaniul de altădată: „Librăria noastră” ???? Ce-i aia????
Pe Strada Mare, chiar în mijlocul ei, adică „pe Corso”, se afla un spaţiu încăpător în care a funcţionat, mult timp, un magazin de mobilă. Mobila era făcută la o mică fabrică locală şi era realizată pe principiul „ieftin şi prost, dar pentru toată lumea” fiindcă la acea vreme era sărăcie, oamenii nu prea aveau bani pentru mobilă nouă chiar dacă toată se plătea în rate. Cum nici nu începuse încă sezonul demolărilor şi al construirii de blocuri (se ridicaseră, în cartierul CFR, vreo 3 bloculeţe pentru muncitorii din zonă dar în rest...) nu prea se înghesuia lumea să-şi mobileze (ce?) locuinţele care aveau, cele mai multe, mobilă veche, solidă şi nu d-asta nouă, făcută din scânduri băiţuite.
Probabil că lipsa de rentabilitate i-a determinat pe administratorii locali să închidă prăvălia. Aşa se face că, într-o bună zi, trecătorii de pe Strada Mare au văzut pe geamurile fostei prăvăli, lipite hârtii şi ziare semn că acolo, înăuntru, se petrecea ceva. Ce anume? Ei, asta voiau să afle curioşii care se opreau şi îşi lipeau nasurile de sticla vitrinelor iţindu-şi privirea printre micile orificii lăsate de peticele de ziar ca să zărească, ce?
Şi ce vedeau?
Păi puteau zări, destul de ambiguu, că înăuntru era un fel de şantier, adică era mult praf, se zugrăvea, se băteau cuie, se montau fel de fel de rastele, de vitrine, se montau lămpi pentru iluminat, ce mai, era forfotă mare. Prilej pentru toţi localnicii trecători prin zonă şi să-şi exprime curiozitatea: „Dom-le, ce se face aici?”
Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, se găsesc câţiva „atotştiutori” gata să-şi dea cu presupusul:
-„Cică se va face o mare farmacie”
- Fugi dom-le, ce farmacie? Nu mai e una vizavi? Ce farmacie?
Alţii:
-„Se face o Alimentară, una mare de tot! O ştiu de la neportu-meu, care lucrează la OCL-„Alimentara”
- „Şi ce să pună în ea, dom-le? Biscuiţi şi napolitane?”
Ehei, răspunsul ăsta cu „biscuiţi şi napolitane” ar fi putut să-l coste pe tip mulţi ani „de gândire”, cine ştie pe unde. Cum adică? În Alimentarele noastre numai astea se găseau?
Şi-a dat fiecare trecător obolul de curiozitate şi de „competenţe” până în ziua în care, pe faţada prăvăliei, s-a montat firma pe care scria mare, cu litere de tipar: „LIBRĂRIA NOASTRĂ”.
„Io-te-te!!!„Cum adică, <<a noastră>>”!? Păi ce, e a mea sau a dumitale? Ce nume mai e şi ăsta?” se mirau trecătorii localnici.
Mirare şi întrebare firescă fiindcă până atunci nu se mai auzise în târg de o prăvălie care să fie „a noastră”. Oamenii, care la vremea aceea aveau încă grave lacune ideologice, nu înţelegeau încă semnificaţia democratică a acestui termen „A noastră” şi sensul că de-acuma, gata! Nu mai exista proprietate individuală, privată, adică a cuiva anume, „a lui” cutare ci, de-acuma e „a noastră”, a poporului. S-a terminat cu firme gen „La Costică”, „La Vasilică, „la Petrică” etc, fiindcă proprietatea privată de tip capitalist s-a desfiinţat, gata! Acum toate sunt bunuri ale întregului popor. Ce era aşa greu de înţeles? Cei cu un nivel ideologic mai înaintat se ofereau, în mod democratic şi tovărăşesc, să-i lămurească pe cei „rămaşi în urmă cu nivelul” cam cum devine chestia:
- Măi tovarăşe domn, uite, spune-mi, ce prăvălie era acolo, în colţ?
- Păăii, „La Mielu- Stofe de dame şi bărbaţi”
- Şi acum ce scrie afară, pe firmă?
- „Textile”
- Vezi? A dispărut „Mielu”. A dispărut fiindcă nu mai este el proprietarul prăvăliei, nu mai e a lui, ci ea aprţine acum tuturor, adică e „a noastră”, a poporulu, a clasei muncitoare. Ai înţeles?
- Păi... şi domnu Mielu???!
- Domnu Mielu a înteles drumul nou şi s-a cooperativizat. E gestionar la „Textila”!
Circula pe atunci și o glumă, spusă, mai așa, mai pe „niznai”:
- Păi dom-le, dacă e-așa cum zici- aică e și a mea - eu vreau să-mi dea partea mea să fac ce vreau cu ea și restul nu mă interesează...
- Ehei, ce zici dom-le? Ia mai zi odată dacă ai curajul..
Bine-nţeles că la ziua anunţată pentru deschidere, la uşa noii prăvălii s-a bulucit o mare de oameni împinşi de curiozitatea de a vedea, printre primii, cam ce se vindea înăuntru că, poate, era ceva ce îi interesau şi nu se găsea decât atât, câteva ore, la deschidere (aşa cum se întâmpla cam de obicei, pe atunci). După aia...
La deschidere, nişte tovarăşi cu munci de răspundere în plan local au luat cuvântul pentru a marca „o nouă realizare a orânduirii noastre democrat-populare” în folosul tuturor oamenilor muncii din localitate, în special pentru tineretul şcolar căruia i se puneau acum, la dispoziţie, rechizite şi materiale şcolare la preţuri accesibile, pentru a-şi însuşi cu mai mult elan noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. S-a aplaudat, s-a declarat deschisă „noua realizare” şi, în mod concret, s-a deschis şi uşa. Înghesuială, buluceală, coate, vociferari...
Şi înăuntru, ce să vezi?
„Librăria noastră” i-a mirat de la început pe toţi cumpărătorii printr-un nou sistem de organizare: avea un sector unde se vindeau cărţi, adică literatură (în special literatură sovietică scrisă de talentaţi scriitori sovietici care descriau faptele clasei muncitoare din marea Uniune – din uzine, fabrici, colhozuri ş.a.m.d); apoi, un sector de papetărie unde se vindeau caiete, maculatoare, creioane, radiere, linii, penare, peniţe, ghiozdane ş.a.m.d., adică toate cele necesare oricărui elev pentru a-şi ridica cât mai sus nivelul de cunoştinţe.
Tot aici s-a introdus pentru prima dată un sistem foarte modern, la vremea aceea, de vânzare a produselor. Adică, stăteai, mai întâi, la rând şi când ajungeai la secţiunea „Bonuri” (aşa scria pe o etichetă), făceai comanda, adică îi spuneai vânzătorului ce doreşti să cumperi iar acesta, cu creionul chimic completa un bon (în trei exemplare, cu indigo între ele!), îţi rupea apoi primul exemplar cu care te prezentai la coadă la „Casă” (că aşa scria pe etichetă). După ce plăteai, cu bonul stampilat cu „Achitat”, te prezentai la un alt sector unde scria (pe etichetă) „Ambalaj”. La „Ambalaj”- unde cele cerute ajungeau cu cel de al doilea exemplar de bon, pentru identificare -, îţi ridicai comenzile şi vesel nevoie mare, te îndreptai către ieşire, cu produsele la subsuoară. „Modern, dom-le modern”! exclama lumea impresionată de noutatea în domeniul negoţului socialist.
Dar marea, uriaşa noutate pe care au constatat-o cumpărătorii au fost...preţurile: de necrezut! Cum ”Librăria Noastră” s-a deschis chiar în apropierea deschiderii anului școlar, aici, erau zilnic, cozi imense și multă buluceală, lumea fiind obișnuită ca micile avantaje să se termine foarte repede.
Păi, cum să nu fie cozi? Toate produsele de papetărie erau vândute aici la nişte preţuri incredibil de mici, chiar sub jumătatea din preţurile la care se cumpărau – aceleaşi produse – la cele două prăvălii cu specific de „librărie” – „Lumina” şi „Markay”.
„Markay” (era patron domnul Marinescu al cărui băiat, Mihai, era coleg cu noi, la liceu) avea preţurile cele mai ridicate (era o papetărie „de lux”) şi de acolo îşi cumpărau rechizitele cei cu o stare materială mai bună (era o mândrie să ai pe bancă, caiete de la „Markay”). E drept că şi mărfurile erau mai bune: spre exemplu avea caiete de dictando cu filă velină, cu coperţi cartonate, peniţe „Klaps”, creioane „Hardtmuth” şi altele.
La librăria „Lumina” erau lucruri ceva mai ieftine, librarul (domnul Iancu – un evreu foarte cult) axându-şi bisnisul mai ales pe literatură (de bună calitate, mai ales „clasici”, iar la el cărţile se vindeau cu filele netăiate, semn că n-au fost citite sau răsfoite). Dar preţurile de la „Librăria noastră” erau imbatabile, pur şi simplu ruinătoare pentru cele două „concurente”: cu preţul unui creion de la Markay, aici, la „Librăria noastră”, cumpărai două. La fel şi cu maculatoarele, caietele de dictando, călimările cu cerneală şi altele. (Imaginați-vă, părinți ai zilelor noastre, că acum, în preajma deschiderii anului școlar, vă duceți la librărie să-i cumpărați „rechizitele” copilului dumneavoastră și că plătiți pe toate, inclusiv ghiozdanul, doar jumătate din cât vă costă ”normal”! Păi?). Evident că toţi elevii, începând cu cei de la clasele mici şi până la coblizanii de elevi „mari” şi-au virat drumurile către „Librăria noastră” unde era în permanenţă aglomeraţie, spre disperarea celorlaţi doi negustori (”privați”) care, până la urmă, n-au putut face faţă concurenţei („neloiale”) şi-au lichidat stocurile şi şi-au închis prăvăliile.
„Librăria noastră” a fost doar un exemplu din ceea ce s-a petrecut în cadrul campaniei de înlocuire a comerţului privat cu cel de stat. Rând pe rând micile prăvălii şi-au tras obloanele nemaiputând face faţă concurenţei la preţuri cu cele din comerţul de stat. (O fi fost bine...n-o fi fost bine..., om mai vedea!)
Am aflat ceva mai târziu că domnul Iancu, librarul de la „Lumina” a plecat în Israel unde şi-ar fi găsit un loc de muncă tot într-o librărie. Cât despre „domnul Markay”, cum i se mai spunea prin târg, s-a angajat ca gestionar al unui raion din noul magazin „Universal” ce s-a deschis, nu peste mult timp, tot pe Strada Mare.
Atenție părinți: se apropie deschiderea anului școlar. Pregătiți-vă portofelele!
Prof. Victor Simion.
