Amintiri din Focșaniul de altădată: Începe școala. Hai la cules de vie!
E 15 septembrie. Zi „tristă” – s-a terminat vacanţa mare şi începe şcoala. Când a trecut aşa repede vacanţa mare? Asta e! Ca în fiecare an, ne regăsim colegii curioşi să aflăm ce surprize ne mai aşteaptă. Şi iată că „surprizele” nu lipsesc: în acest an, ca și în anii precedenți, şcoala începe cu o... „practică de producţie”. Asta înseamnă că noi, elevii, o să mergem undeva la un fel de practică agricolă. Şi nu o făceam numai noi, ci mai toată suflarea tinerească a ţării: militari, studenţi, oameni ai muncii ş.a.m.d., care „se alăturau” ţărănimii muncitoare să ajute la strânsul bogatelor recolte răsărite pe minunatele ogoare ale patriei: porumb, sfeclă, roşii, varză, ceapă şi alte produse utile oamenilor muncii, inclusiv minunaţii ciorchini din miile de hectare de vie concentrate acum (luate din mâinile „hapsâne” ale moşierimii) în forme colective de administrare şi anume „G.A.S”-uri, adică „Gospodării agricole de stat”.
Noi, focșănenii, trăind într-o zonă de viţă de vie, am fost repartizaţi, firesc, la... cules de struguri. Strugurii ăştia au şi ei chichiţele lor: trebuie culeşi nici mai devreme şi nici mai târziu decât atunci când le-a venit „sorocul” şi asta foarte repede fiindcă altfel se pierd calităţile care îi fac renumiţi în metamorfoza lor din bobiţe în carafe cu vin. Aşa că, pe scurt, am fost anunţaţi că începând „de luni şi timp de două săptămâni, clasa voastră va merge în comuna Bobocu la cules de struguri”. Gata!
Luni de dimineaţă, adunați în staţia ”RATA” de lângă gară, ne-am urcat într-o „cursă” cam hârbuită şi timp de vreo trei ore şi ceva, ne-am tot zgâlţâit şi hurducăit pe drumurile de ţară până când am ajuns, în sfârşit, la ”Bobocu”, (nu așa se cheamă, dar locul existând și astăzi, i-am dat un alt nume), un sătuc de câteva zeci de case, majoritatea localnicilor fiind foşti mici proprietari de vii în acea zonă.
În corul de lătrături al câinilor de prin ogrăzi (care au simţit ei imediat miros de om străin), ajungem la sediul GAS-ului unde ne-au întâmpinat „Nea Tudorică” („tovarăşul Toader Spânu” – cum s-a recomandat), chelarul fermei şi „tanti Smaranda”, soţia domniei sale. Ne-am cazat – adică ni s-au dat trei cămăruţe într-un corp mic de case cu paturi suprapuse (ca la armată) în care se cazau, de obicei, muncitorii zilieri, ni s-au arătat ”closetul” pitit în spatele unei clăi de fân, fântâna – adică sursa de apă- şi un fel de ”spălător”, adică o magazie alăturată dotată cu un fel de jghiab din tablă şi două găleţi de aspect cam dubios din care să ne luăm apa pentru spălat.
Profesorii - căci am fost însoţiţi de doi profesori (domnul Vasiliu, profesorul de geografie, aflat în prag de pensie, şi domnul – adică „tovarăşul profesor Stoienică”-, profesor de limba rusă), au fost cazaţi într-o căsuţă separată un fel de „casă de oaspeţi” unde funcţiona şi administraţia GAS-ului (în fostul ”conac boieresc”). Tovarășul profesor Stoienică - venit profesor de limba rusă la noi la liceu de-abia de un an de zile -, era cam ciudat și n-accepta, Doamne fereşte! să-i spui „dom-profesor”, ci numai „tovarăşe profesor” (noi îl poreclisem „tovarăşul Titirez” fiindcă avea un fel ciudat de a merge de credeai că se învârteşte tot timpul în jurul său).
După rezolvarea problemelor administrative am fost adunaţi în mijlocul „bătăturii”, în faţa şandramalei care găzduia toate uneltele necesare activităţii unde „Nea Tudorică” (aşa i-am spus noi după câteva zile, de acomodare) ne-a făcut instruirea necesară:
- „Ciorchinele de strugure nu se rupe că se răneşte viţa... Se taie ori cu cosorul ori cu foarfeca... O să vă dăm la fiecare câte ceva de tăiat... Fiecare are normă de cules: patru târne pe zi. Târnele se aduc la cap de rând şi se predau la căruţa care vă aşteaptă şi vă notează cât aţi făcut fiecare... Ziua începe la ora șapte, vi se dă ceaiul şi apoi, la treabă. Pauza de masă e de la ora 12 şi se anunţă prin toaca de fier de la hangar. După masă se mai lucrează cam două ore, ca să vă faceţi norma, apoi... liber.”
Ziua era scurtă fiind deja trecut de jumătatea lui septembrie. Pe la şase, şapte, se întuneca deja şi se lăsa răcoare fiind zonă de dealuri. Tanti Smaranda ne pregătea ceva de cină şi pe urmă...? Cu ce să ne ocupăm serile? Lumină electrică nu era (ne făceam lumină cu lămpile de gaz de pe pereţi), mai inventam nişte jocuri „de gaşcă”, mai amintiri din vacanţă în rest... plictiseală. Pe la ora nouă aproape că dădeam „stingerea”, ca găinile din coteţul lui Nea Tudorică. Asta însă, după „rondul de control” pe care îl făceau, pe rând, cei doi profesori însoţitori, care veneau la noi să vadă dacă ”totul este în ordine”. Dar am observat că, de la o vreme, dânşii nu plecau „acasă” cu mâna goală, ci Nea Tudorică îi cadorisea cu un şip cu ceva licoros, pitit de ochii lumii, într-o traistă cam ponosită. Ei nu! Păi cum vine asta? Şi noi, ce suntem? Nu suntem şi noi „clasă muncitoare?” Aşa se face că, într-un sfârşit de ziuă ne strecurăm şi noi în crama lui Nea Tudorică cu „of-ul” nostru:
-„Nea Tudorică, nu ne dai şi nouă ceva din budanele astea ale dumitale? Ca să nu murim de sete că cu apa...”
Nea Tudorică, la început s-a lăsat greu. Şi avea dreptate: noi ce eram? Nişte puştani de 15-16 ani, cum să le dai băutură? Dacă „făceau urât”, Doamne fereşte! şi pe urmă? A stat el, a chitit, s-a socotit şi până la urmă ne-a cadorisit cu un cofer cu vin, nu prea mult, ci doar atât cât să ne ajungă cam câte o înghiţitură de persoană. Bună şi aia! Ei, aşa da! Altă viaţă, altă veselie! Dar dracul....se putea ca dracul să nu-şi bage şi el coada? Nu se putea!
După doar câteva zile, trei dintre ai noştri s-au potcovit cu câte un deranjament la burtă de mai mare mila. Păi dacă bagi în tine ca disperatul şi mere şi pere şi prune şi struguri, mai bei şi din apa aia de la fântână, cum să nu te ia pântecariţa? „Pârtieee!” striga, cuprins de disperare câte unul şi... fugi în fundul curţii la ... „căpiţă”. Nici nu se întorcea bine de acolo că striga altul: „Pârtieee”... Râdeam noi ce râdeam, dar nu era deloc de râs cu bieţii colegi. Noroc de Tanti Smaranda care ştia ea nişte leacuri bătrâneşti pentru asemenea evenimente: le-a fiert nişte ierburi pe care le-a dat să le bea bieţilor noştri colegi în suferinţă, ba le-a însoţit şi cu câte un păhărel de ţuică tare (tescovină, era şi o vorbă pentru beţivi - „tescovina, bat-o vina!”) şi aşa au scăpat mai uşor de pacoste.
Au trecut cele câteva zile de acomodare, de acum lucrurile nu ni se mai păreau chiar atât de posace, ne făceam normele la târne; Nea Tudorică se îndurase şi mai mărise uşurel porţia din cofer (că văzuse el că suntem tineri de treabă). Era bine: profesorii, cu ale lor, noi cu ale noastre. Venise timpul să ne ţinem de năzbâtii. Cu ce să începem? Păi, hai cu Stoienică-Titirez.
Profesorul Stoienică-„Titirez” absovise nou-înfiinţata facultate de limbă rusă „Maxim Gorki” din Bucureşti și primise repartiţie la liceul nostru. Foarte bine! Numai că numitul Stoienică-„Titirez” venise în şcoală cu nişte aere de superioritate şi de „şef” (vezi doamne, el nu era un profesor oarecare, ci un profesor care preda LIMBA RUSĂ!) care l-au făcut foarte rapid dezagreabil atât de către profesori, cât şi de elevi. Nu vorbea decât cu „tovarăşe..” („tovarăşe profesor”..., „tovarăşe elev, ia treci la tablă”...) şi nu accepta să i se spună altfel decât „tovarăşe profesor”. Provenea dintr-o familie de mineri din Valea Jiului, deci era un tovarăş cu „origine sănătoasă”, motiv pentru care a ajuns, la noi la liceu, responsabil cu sindicatul din şcoală. Astea fiind ştiute, ce ne-am zis noi, într-o seară, aşa, la o gură de muscat-ottonel.
- Bă, hai să-i facăm ăstuia „o fântânică”, când vine seara în control
„Fântânica” era o „instalaţie” foarte cunoscută în colectivele de tinerii din cămine, în armată, pe la cluburi etc.
Despre ce era vorba?
Luai un recipient (o cutie goală de conserve) pe care il umpleai cu apă şi il atârnai, cu o ață, desupra uşii de intrare în cameră. Când „cel vizat” deschidea uşa, toată apa i se revărsa, ”fleoșc!”, pe cap, spre hazul celor de faţă. Ideea fiind aprobată în unanimitate s-a trecut imediat la fapte. S-a găsit o cutie goală de conserve, s-au găsit aţă, sârmă, un cui pentru agăţat deasupra uşii, s-a făcut montarea precum şi câteva probe şi... aşteptăm momentul. S-a ivit însă o gravă îndoială:
- Bă, dacă-i turnăm ăstuia apa-n cap o să se lase cu scandal. Ne reclamă la şcoală, ne scade nota la purtare sau cine ştie ce alte necazuri. Nu ţine!
- Ba da! Uite ce facem, intervine isteţul nostru Săndel: îl trimitem afară pe Culaie, să stea de şase; când vine „Titirezu”, ne dă un semnal... fluieră uşor. „Titirezu” intră, îi cade apa-n cap şi se înfurie ca dracu... Atunci intră şi Culaie pe uşă şi noi spunem că i-am pregătit-o lu Culaie şi nu pentru el, că n-am ştiut că e el... c-am vrut să i-o facem lu Culaie că ne-a pus ”poşte” astă noapte...
Treaba cu „poştele” era şi ea o chestie arhicunoscută prin cămine: dacă aveai pică pe cineva, noaptea, pe când dormea, luai nişte bucăţi de ziar sau de hârtie, le mototoleai, le strecurai printre degetele de la picioare și apoi le dădeai foc. „Victima” trezită şi buimacă din somn, sărea în sus din picioare..”de două poşte” cum se zicea în popor. De aici şi numele de „Poştă”
Am analizat noi pe toate feţele, varianta lui Săndel şi am concluzionat că...”ţine”.
Cum profesorii veneau în control pe rând (o seară unul, o seară, celălalt), am ştiut exact când e rândul „Titirezului”. Şi în „seara X”, am pregătit „instalaţia”, am verificat-o dacă funcţionează, am stins lumina (lămpile) şi... Doamne ajută! Culaie se duce afară (afară... beznă şi întuneric total) şi pândeşte „victima”. O zăreşte venind către „casă” şi trimite un fel de ţârâit ca de greiere. Noi, culcaţi liniştiți la locurile noastre, în camere întuneric, aşteptând cu sufletul la gură... evenimentul. Intră „Titirezul” şi... fleoşc! în cap cutia cu apă, „fântânica”. Ţipăt, agitaţie, zăpăceală...
- Cee... ce-i aici.?... ce se-ntâmplă...? Hei...alo...
Noi, sărim repede şi aprindem lampa (gata pregătită dinainte) şi-l vedem pe „Titirez” murat serios pe cap şi pe haine şi, evident, foarte furios de ce i se întâmplă.
- Aoleu!! Bă, e dom-profesor bă!!.. E dom-profesor! (nu i-am mai spus atunci „tovarăş” că nu era cazul)... Dom-profesor... ne iertaţi... nu era pentru dumneavoastră... (şi în momentul acela, potrivit scenariului, intră pe uşă şi Culaie) era pentru Culaie...uitaţi-l ....am vrut să ne răzbunăm că azi noapte ne-a pus ”poşte”... Uite mă Culaie, din cauza ta s-a udat dom-profesor...Daţi-i mă un prosop lu dom-profesor să se şteargă... Ne scuzaţi dom-profesor... era pentru Culaie... că ne-a pus ”poşte”....
După momentul de zăpăceală şi după ce „Titirezul” s-a şters pe cap şi pe haine (atât cât s-a putut) s-a uitat crunt la noi şi părea să dea crezare „argumentelor” noastre.
-Dom-profesor... ne iertaţi, zău, dar am pregătit asta pentru Culaie, aşa cum am spus...
L-am pândit când a plecat afară şi i-am legat „fântânica”....dar aţi venit dumneavoastră înaintea lui şi....
Ne-a crezut, nu ne-a crezut? Ne-a zis un „Bună seara!” sec şi a plecat în noapte.
Ţine-te haz după plecarea „Titirezului: „Bă, aţi văzut cum arăta? Parcă era o găină murată în cazan.....Ha!,ha,ha!...Şi ce ochi îşi holba la noi...Ha! ha! ha!...”
Bine-nţeles că primul care a aflat a fost dom-profesor Vasiliu, un moldovean, „pâinea lui Dumnezeu” cum se spune, căruia „Titirezul” i-a relatat furios (probabil) toată întâmplarea. A doua zi, la lucru, noi serioşi şi nici o aluzie la cele întâmplate cu o searaă în urmă. Domnul profesor Vasiliu se strecoară discret printre rândurile de vie, se apropie de noi şi ne zice, şoptit şi cu un uşor zâmbet şăgalnic:
- Ce i-aţi făcut mă, aseară, profesorului Stoienică?
- Dom- profesor, n-am vrut..., a fost o neînţelegere.., am vrut să i-o facem lu Culiţă Smărăndescu da a intrat dom-profesor Stoienică şi...
- Bine, bine, dar să nu se mai repete, ne-a sfătuit el, părinteşte, dar se vedea că se bucura în sinea lui de isprava noastră.
„Să nu se mai repete..”, am reţinut noi, cuvântul de ordine. Dar am mai reţinut şi satisfacţia pe care am citit-o pe faţa lui pentru cele întâmplate care, cu siguranţă, vor fi relatate acasă, la şcoală, în cancelarie, cu lux de amănunte spre neascunsa bucurie a celorlalţi profesori.
Au mai trecut câteva zile, chipurile, „liniştite”, după care (iar vine dracul cu idei), într-o seară, după cină şi după ce am degustat integral clondirul (cu „supliment”) primit de la nea Tudorică, din una în alta, cuprinşi de un spontan simţ al spectacolului, ce ne-a trecut prin cap? (habar n-am cui i-a venit ideea)
- Băi, hai să-i speriem pe băştinaşii ăştia. Să ne facem... stafii!
- Ce să ne facem !?
- Stafii!!
- Cum...stafii?
- Păi, uite-aşa: ne punem cearceafurile în cap şi o pornim pe uliţa satului..
Rulase la cinematograf un film despre o cetate medievală în care, la miezul nopţii, un soldat trecea cu o făclie pe uliţe şi striga că „e miezul nopţii... dormiți în pace... e linişte!...”
Aşa voiam şi noi să facem „în cetatea Bobocu”. Discutăm, comentăm, „Băi, nu ştiu dacă e bine..”...”Ne iau ăştia la poceală”... Și totuşi, spiritul de aventură are câştig de cauză: hai s-o facem! Ne punem, deci, cearceafurile peste cap,- adică ne facem „stafii”- ne admirăm între noi să vedem cum arătăm, luăm apoi felinarul „de noapte” cu care ne duceam (în caz de urgenţă) la ”căpiță”, ne înşiruim unul după altul şi... hai pe uliţă.
În miez de noapte, cu cearceafurile alea peste cap chiar că arătam ca nişte fantome. Tudor, un coleg care fusese înzestrat cu o voce mai ...baritonală..striga la fiecare pas:
-„Cetăţeni ai Bobocului......E miezul nopţii.....Dormiţi în pace....Cetăţeni ai Bobocului....E miezul nopţii....Dormiţi în pace...
Şi aşa, la fiecare pas, pe ultiţa principală a satului.
Imaginaţi-vă cum, în bezna aia, în plină noapte, un sat fără licăr de lumină se trezeşte brusc bântuit de nişte... arătări. Primii care au reacţionat violent au fost... câinii. Un cor de lătrături a cuprins brusc ogrăzile oamenilor care, treziţi de zgomot, au presupus că ceva nu e în regulă: or fi hoţi...o fi ursu, vreo vulpe, e ceva că latră câinii ăşta ca disperaţii. Au ieşit oamenii de prin case, somnoroşi, îmbrăcaţi sumar, în izmene, ca pentru noapte, cu bâte, cu topoare, cu pari în mână, cu felinare, -„Care eşti mă, pe acolo”?...- „Ce e vecine, ce s-a-ntâmplat?”...-Nu văz nimica...”.... –„Aoleu, iaca nişte stafii pă uliţă”... –„Stafii!!!?, Doamne apără!”...-„ Stai să dau drumu la câine că ăsta le rupe...”
După ce am trezit o jumătate din sat şi după ce am auzit de amenminţarea „cu câinele”, ne-am zis că e gata cu gluma, hai să ne potolim că ne iau oamenii la bătaie de ne rup oasele. Ne-am strâns repede „costumaţia” şi, tiptil-tiptil, pe lângă gardurile uliţei, am ajuns cu bine „acasă” unde ne-am pornit pe râs şi veselie.
-... Bă l-ai văzut pe ăla în cămaşă şi cu izmene...”, ..”Tudore, ai fost mare mă! Cu vocea ta chiar că erai ca o stafie...”, ...”Noroc că ăştia n-au popă că s-ar fi dus să tragă clpotele...”
Am râs şi ne-am veselit până noaptea târziu când ne-a prins somnul.
A doua zi dimineaţă cine ne aşteptau, încruntaţi, la micul dejun? Domnii profesori Vasiliu şi Stoienică. Domnul („tovarășul”) Stoienică:
- „Bravo! Bravo! Bravo elevi ai liceului Nr. 1! Aţi reuşit să faceţi de râs liceul cel mai cunoscut din Raion! Halal educaţie de tineri!
Şi dă-i şi zi, şi critică şi dă de exemplu tineretul sovietic care...etc...etc. etc. Una peste alta o să ne facă raport şi o să ceară sancţionarea noastră cu scăderea notei la purtare. Domnul profesor Vasiliu, vădit încurcat nici nu ştia ce să mai spună la o asemene năzdrăvănie. Ce să mai spună când aflăm (şoc!) cum că a fost sesizat (de către cine?) postul de miliţie din comuna vecină de care ţinea şi Bobocu.! Şi că urma să vină „la faţa locului” chiar şeful de post pentru a ancheta „cazul”. Hai că am încurcat-o! E rău de tot!
Într-adevăr, nu peste mult timp a sosit, cu şareta secţiei, şeful de post, ”tovarăşul Vasile”. A întrebat în dreapta şi-n stânga, ne-a „anchetat” şi pe noi – care şi cine a început toată tărăşenia- s-a sfătuit cu profesorii şi până la urmă, şi graţie lui „tanti Zmaranda” - căreia acest tovarăş miliţian Vasile, îi era nepot şi i-a zis dânsa nişte vorbe mai de taină -, totul s-a calmat şi s-a zis că a fost de fapt, o aniversare, - mai zgomotoasă e drept, dar nimic altceva, - şi totul s-a terminat cu bine.
Afurisitul de Stoienică- Titirez, o tot ţinea sus şi tare cu „educaţia omului nou”, cu „exemplul ce trebuie dat societăţii” şi alte lozinci asemănătoare care erau frecvent vehiculate în acele timpuri. Drept pentru care, cu două nopţi înainte de plecarea din „tabăra de muncă”, i-am mai „copt” una.
Vizita de la locul de reşedinţă al profeorilor până la „hotelul nostru” se făcea pe o cărăruie care trecea printre rândurile de vie. Ei bine, acolo am decis - în unanimitate! – să-i mai facem una „pârâciosului”. Am legat o bucată de sârmă de-al latul cărăruiei, foarte jos, cam la un lat de palmă de pământ, astfel încât noaptea, să nu se observe. Seara (era aproape noapte), „Titirezul” vine în control, dar n-ajunge până la noi fiindcă se împiedică de „sârma-capcană” și buf! se lungeşte pe cărăruie, umplându-se și de „parfumul” unei imense balegi lăsată de caii de la căruţe. Na! Să-ţi fie de învăţătură! De fapt, noi stătusem la pândă printre butucii de viţă ca să asistăm la ”spectacol”, aşa că am văzut tot. Fuga „acasă” ca să ne bucurăm şi să ne veselim. Vă imaginați ce haz a fost pe noi!
A doua zi, la stația RATA, adunați pentru întoarcerea acasă, „tovarăşul” profesor Stoienică, s-a prezentat cu un cucui mare pe frunte şi cu obrazul julit rău de la căzătuiră. Se uitau localnicii la el cu mirare, își dădeau coate și șopteau: „Vezi maică, ce face băutura din om? Şi e ditamai profeorul...de la Raion, de la Focșani...”
La şcoală, ce mai, am devenit nişte „eroi de poveste”. Când s-a făcut analiza „sarcinii primite” s-a concluzionat că „elevii liceului şi-au îndeplinit cu cinste sarcina primită chiar dacă, uneori, s-au constatat şi mici acte de indisciplină”. Cei mai mulţi ne dădeau de înţeles că „bine i-am făcut căposului de «Titirez»!”. De altfel, ”tovarăşul” n-a mai stat mult în şcoala noastră, „a fost promovat” într-o altă localitate, în locul lui venind simpaticul profesor Butnaru „om de litere” (având şi certificat de traducător din limba rusă) alături de care i-am descoperit pe marii clasici ai literaturii ruse: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Puşkin, Sevcenko şi ceilalţi. Mulţumim dom-profesor!
A consemnat pentru Dumneavoastră,
Fostul elev, azi , prof. Victor Simion.
