Amintiri din Focșaniul de altădată: Găzăria domnului Bercu
Dacă porneai către gară, chiar de la intersecţie dintre Strada Mare şi Strada Gării, la doar câteva sute de metri, pe partea stângă îţi apărea o locaţie care nu semăna cu nici-una din prăvăliile din jur: era o prăvălie nu prea mare cu pereţii, uşile şi ferestrele din fier-cornier, vopsită toată în galben care avea chiar la intrare o pompă înaltă, de culoare roşie, cu un mâner şi cu doi cilindri de sticlă în care se urca lichidul special pe care pompa manuală îl extrăgea de undeva dintr-un rezervor ascuns sub pământ. Era faimoasă găzărie a domnului Bercu.
De ce faimoasă?
Pentru că găzăria domnului Bercu a jucat, la vremea respectivă, un rol foarte important în viaţa socială şi economică a urbei, ba chiar şi un important reper orientativ pentru zona centrală. Dacă doreai să ajungi la Administraţia Financiară, sau la „Sanepid”, sau la Piaţă sau la... şi întrebai pe cineva pe unde să o iei, ţi se dădea ca reper „găzăria lui Bercu”: „mergi mata înainte, până la găzăria lui Bercu şi de acolo faci la dreapta”, sau „de la găzăria lui Bercu mai mergi câţiva paşi..”.sau....
„Găzăria lui Bercu” era importantă mai ales pentru faptul că era una din cele două surse ale oraşului de unde te puteai aproviziona cu un produs extrem de important pentru toţi locuitorii târgului şi anume, gazul lampant. Aici trebuie să ştiţi mai multe lucruri.
Unu: că urbea se ilumina de la o uzină electrică antideluviană aflată la doi paşi de Strada Mare, care producea „curent continuu” şi asta numai în timpul zilei fiindcă seara, cum se întuneca afară „se tăia” lumina, fiindcă biata uzină nu mai putea face faţă cererii de curent: pufăia din greu „puf-puf-puf”, ca o femeie bătrână cu astm, gata să-şi dea sufletul. Şi atunci, pentru a nu-şi da obştescul sfârşit, în cea mai mare parte a urbei se oprea lumina (cu excepţia, bine-înţeles, a aşezămintelor speciale - Primărie, Prefectură, Miliţie, Spital etc). Într-o astfel de situaţie, ce era de făcut? Simplu: se apela la iluminatul propriu cu ajutorul lămpilor cu gaz şi fitil agăţate în locuri bine alese pe pereţii odăilor (mai existau şi lămpi elegentae, „cu picior” care se puneau în cameră, exact în mijlocul mesei, dar astea erau rare, moştenite de la bunici, din vremurile de altă dată). Păi pentru asta îţi trebuia...gaz. Şi atunci dădeai fuga la domnul Bercu să-ţi umpli bidonul cu lichidul lampant ca nu cumva, doamne fereşte! să rămâi fără sursa de lumină din casă.
Asta era una! (După ani buni, vechea uzină electrică a fost demolată şi înlocuită cu una nouă care producea curent alternativ şi nu se mai oprea lumina, peste noapte).
Alta era aceea că, pe vremea aceea, imediat după război, mai toată lumea gătea în bucătării fie la soba cu lemne (erau la modă celebrele sobe din fier, „Vesta”), fie la lămpile cu gaz. Vara, ca să nu te coci în bucătărie (cu excepţia cazurilor speciale, desigur!) gospodinele apelau la lămpile cu gaz care, evident, funcţionau tot cu gaz, care gaz se cumpăra tot de la domnul Bercu. Odată cu apariţia revoluţionarului „primus” (care se găsea cu mare greutate) care urgenta pregătitul mâncărurilor, tot de la domnul Bercu se cumpăra şi benzina – combustibulul specific al acestor aparate. Minunea numită „aragaz” a venit hăt târziu şi nu oricine avea relaţii atât de mari încât să-şi poată procura o asemena „sculă”.
Benzina o mai cumpărau şi cei câţiva posesori de „automobile” dar dacă s-ar fi bazat numai pe această vânzare, domnul Bercu ar fi dat faliment demult. La domnul Bercu mai găseai şi un alt produs nu lipsit de importanţă: neofalina. O foloseau din plin aşa-zisele „spălătorii chimice” sau chiar gospodinele, care foloseau neofalina pentru curăţatul hainelor, că după un asemenea „curăţat” trebuia să ţii obiectele afară, la aer, cel puţin o săptămână ca să iasă mirosul specific de neofalină (ce „plăcere” era să te duci la o întâlnire oficială sau la o vizită şi să-ţi miroasă hainele a neofalină!).
Domnul Bercu era un bărbat slăbuţ, între două vârste, îmbrăcat tot timpul într-o salopetă albastră, „de serviciu” dar ceea ce îţi atrăgea atenţia la el erau mâinile care, din cauza anilor de manipulare a gazului, arătau de parcă erau făcute din pergament; se tăbăciseră de cât gaz îi intrase prin porii pielei. Chiar mirosul acestuia i se impregnase în corp, în haine, în păr şi oricât se spăla bietul om cu toate săpunurile posibile, mirosul tot se mai simţea. Sâmbăta, de „şabat”, când se ducea la rugăciune la sinagogă se simţea imediat printre cei prezenţi „aroma” inconfundabilă a domnului Bercu: „a venit Bercu!”
Pentru noi, puştimea de liceu, „găzăria lui Bercu” mai avea şi o altă importanţă, şi un alt punct de atracţie şi de interes pentru care ne tot făceam drum pe la „găzăria domnului Bercu”: era Ada, frumoasa fată a domnului Bercu, elevă la liceul de fete din localitate.
Dom-le, avea domnul Bercu o splendoare de fătucă de o ştiau toţi băieţii din oraş care, ori de câte ori aveau ocazia să o întâlnească, nu scăpau prilejul şi începeau imediat să se gudure pe lângâ ea, să-i intre în graţii prin fel de fel de tertipuri şmechereşti. Era brunetă, cu tenul uşor măsliniu, cu nişte sprincene parcă desenate cu penelul şi nişte gene mari care-i umbreau ochii de un albastru-verzui nefiresc. Trupul parcă era făcut la comandă, bine „modelat” şi cu tot ceea ce–i trebuie unei tinere fete ca să atragă toate privirile din jur. Şi le atrăgea, slavă Domnului! Domnul Bercu, fericitul şi mândrul posesor al acestei frumuseţi, ştiind ce puşlamale roiesc în jurul comorii sale era foarte vigilent cu odrasla: era atent când pleca, unde se ducea, cu cine, ce anturaj avea, dar prudenţa sa nu se prea justifica fiindcă Ada era - pe lângă o frumuseţe de exemplar feminin - şi o foarte isteaţă şi tăioasă reprezentantă a „sexului slab” ştia singură să-şi poarte de grijă. Mamăăă...să te ferească sfântul se devii obraznic faţă de ea, să întreci măsura „să te dai” la Ada lui Bercu, fiindcă ăla erai: te repezea şi te punea la punct din două vorbe, indiferent unde şi cu cine te aflai în preajmă, de nu-ţi mai trebuia altă dată să încerci „să o agăţi”. Se mai lăudau câte unii, aşa, ca s-o facă pe grozavii, cum că „au trecere” pe la „fata lui Barcu”, dar nimeni nu-i credea fiindcă ştiau, unii din axperienţă, alţii din auzite, cum că la ea nu ţine „cu lipitura”. Dar, vorba aia, tinereţea, cu tinereţea: ce, ne oprea cineva să trecem – aşa, ca din întâmplare pe la găzăria domnului Bercu, doar-doar s-o ivi pe acolo şi Ada? Unde mai pui că găzăria se afla şi în drumul nostru, al elevilor, către şcoală. Nu ştiu cum se făcea dar – ştiind ora la care mergea, dimineaţa, la şcoală, în drepul „obiectivului” se nimereau – absolut din întâmplare, desigur – trei sau patru „şcoleri” care o pândeau să iasă din casă şi, chipurile, să o conducă spre şcoală (liceele noastre erau relativ apropiate). Şi dacă aveau bafta să o întâlnească, cine se umfla apoi, în pene, în clasă, că „bă, am avut astăzi întâlnire cu Ada...şi ne mai întâlnim şi mâine...” „Sanchi!”- îi răspuneau unii invidioşi- cum să se uite aia la tine bă, nu vezi ce faţă de morcov ai!
Eu, care n-am făcut parte din categoria „şmecherilor cu cârlig la fete” fiind şi foarte timid cu sexul opus, sigur că îmi făcea plăcere măcar să o văd, aşa, din întâpmlare, sperând în sinea mea că, dacă m-ar fi văzut, poate că mi-ar fi dat de înţeles că mă simpatizează. Aşi! Nu s-a întâmplat asta niciodată. Totuşi, cum speranţa moare ultima, îmi tot făceam drum pe la găzărie, doar-doar voi da ochii cu „Ada lu Bercu”. Şi ce făceam? Păi dat fiind că în casă gazul trebuia să fie nelipsit iar rezerva trebuia mereu reîmprospătată, pândeam să văd dacă s-a golit cumva vreo sticlă sau o parte din bidonul cu gaz şi repede fugeam la găzărie ca să fac plinul. – Un-te duci? se mirau ai mei când mă vedeau, la 2-3- zile, cu bidonul în mână gata s-o iau la drum. – Să iau gaz! –Păi n-ai fost şi alaltăieri? Ce s-a consumat atâta gaz!?, se mirau ai mei de atâta hărnicie, eu, care dacă mă trimeteau până în colţ, la băcănia domnului Savu, abia mă dădeam urnit. Nu aşteptam alte discuţii că o şi tuleam pe poartă şi fuga, grabă mare, la găzărie. Până când domnul Bercu îmi făcea plinul, eu, tot cu ochii prinprejur, doar-doar s-o arăta şi Ada. Domnul Bercu, şiret nevoie mare- se prindea imediat care era, de fapt, scopul vizitei mele şi atunci arunca aşa, ca din întâmplare, „informaţia” : Ada nu-i acasă. S-a dus să-şi cumpere nişte caiete. Ghinion! – Aaa, nuu...bâlbâiam eu ruşinat că mi-a descoperit „secretul”. Dar eram perseverent: pânda mea la rezerva de gaz avea, uneori şi reuşite finale: o vedeam pe Ada, uneori chiar în prăvălie, lângă taică-su şi atunci schimbam, aşa, câteva vorbe nevinovate, despre şcoală, despre lecţii că, ce altceva puteau vorbi doi elevi de liceu? Mamă, ce fericit eram!
Se întâmpla ca la un eveniment oarecare, o zi de naştere, o aniversare de ceva, părinţii să organizeze câte „un ceai” la care cel sărbătorit îşi invita colegi sau fete din aceeaşi generaţie. Mâncam sandvişuri diverse şi beam sucuri sau limonade. Dacă aveam şi un patefon cu muzică pe plăci, atunci ne mai dansam şi noi, atât cât ne pricepeam la 15 -16 ani. Ei, dar „clu”-ul distracţiei era atunci câd era invitată şi Ada. Spre marea ciudă şi (chiar) supărare a celorlalte fete, toată atenţia băieţilor era monopolizată de „fata lui Bercu”. Ce mândrie pe organizator să se laude a doua zi cum că a avut-o invitată pe Ada care – era ştiut – arareori primea voie de la tatăl său să participe la asemenea distracţii. Dar şi atunci, însoţită obligatoriu, de o verişoară a ei, domnişoara Luiza, mai mare cu vreo 4 ani decât ea.
Nu puţini dintre conaţionalii domnului Bercu puseseră ochii pe frumuseţea de exemplar feminin din urbea provincială având şi ei în ogradă tineri cărora trebuiau să li se găsesască, nu peste multă vreme, o pereche. Ada - tinerică, frumoasă, deşteaptă foc – se arăta ca o posibilă ţintă. Şi atunci, cu recunoscutul simţ practic al negustorilor ce se aflau, începeau aşa, un fel de tatonare:...hai la o mică invitaţie....dacă n-ar fi bine....dacă.... Pentru unii – negustori cu stare şi „situaţie” în comunitatea evreiască locală – exista însă un „mic inconvenient”: statutul social al tatălui, a lui domnu Bercu: era găzar, adică nici negustor, nici angrosist, nici meseriaş de frunte sau cu ceva făbricuţe. Asta era un important impendiment în viaţa socială a comunităţii locale: păi cum să-şi dea băiatul, domnul Şmilovici, spre exemplu, mare angrosist, după fata unui negustor de gaz oricât ar fi ea de dotată cu frumuseţile lumii? Nu? Alţii, mai ţâfnoşi (deşi nu le-ar fi displăcut să aibă o astfel de noră în casă) invocau faptul că „n-au nevoie de un astfel de cuscru care să le umple casa cu miros de gaz ca să stea cu geamurile deschise zile în şir!”
Una peste alta, anii de liceu au trecut repede (păi era pe când se făceau doar 10 clase, adică la 17 ani era „maturizat”, adică primeam „diploma de maturitate” – după noul model sovietic) şi ne-am împrăştiat fiecare, care pe la ce studii am putut. Dar ce s-a întâmplat cu Ada? Reveniţi în vacanţă după studiile de prin alte oraşe, ne-am întrebat, firesc, pe unde se află Ada? Ce mai face Ada? Am aflat cu mare tristeţe şi dezamăgire cum că domnul Bercu şi întreaga sa familie (deci şi Ada) au plecat în Israel. Îşi depuseseră actele în secret, de mai multă vreme, şi primiseră aprobarea de plecare, aşa că domnul Bercu şi-a lichidat afacerea cu gazăria şi cu ce lucruri a avut voie să ia (inclusiv cu preţioasa sa „avere”-Ada) s-a strămutat în Ţara Sfântă.
Epilog: După ceva ani, întâlnindu-mă cu un fost bun prieten localnic care se exilase şi el, cu familia, în Israel, l-am întrebat firesc, dacă mai ştie ceva despre frumoasa Ada. „Cum să nu,” mi-a răspuns imediat. „Locuim în acelaşi orăşel, şi-a deschis o afacere cu parfumuri, are şi un parfum care-i poartă numele „ADA”, s-a măritat, are şi un copil şi speră ca, odată şi odată, să revină în România, în urbea noastră, să-şi revadă locurile copilăriei. O fi venit? N-o fi venit?
N-am mai aflat. Dar de câte ori ne mai întălnim, foştii colegi de şcoală sau foştii concetăţeni, nu se poate să nu ne aducem aminte şi de adolescentinele noastre episoade cu nostalgiile ce încolțesc pe sub umbra de păr cărunțit.
Prof. Victor Simion
