Amintiri din Focșaniul de altădată: Domnișoara Zizi
M-am întâlnit nu demult cu un fost prieten din adolescenţă: ca de obicei, amintiri, păţănii, evocări, „îţi mai aduci aminte de...?” , bârfe, beri, taclale. Şi, la un moment dat, pică, aşa, nitam-nisam, întrebarea: „mă, îţi mai aduci aminte de...” domnişoara Zizi”?
- „Care, aia zurlia”?
- „Îhî”
- „Băi, nu mai ştiu nimic de ea. S-o fi măritat...”
- „Crezi? După faima pe care o avea....”
-„ Faimă ca faimă dar era o tipă care „rupea”, nu alta. Hai că era de 90 de karate!”
- „Era, era! Păi şi noi, „puştanii” care abia ne dăduseră tuleile în barbă ne holbam ochii la ea când o vedeam prin oraş plimbându-şi „anatomia”.
Cine era faimoasa „domnişoară Zizi?”
Nu cred că există (că „a existat”) un târg, un orăşel, o comunitate umană mai mică sau mai mare în care să nu fi apărut, aşa, din senin, măcar o persoană al cărei comportament, atitudine sau fel de a fi, să nu fie considerate de către obştea locală ca fiind cel puţin ciudate, excentrice, zălude sau chiar „ţăcănite”. În Focșani, orăşelul meu de provincie persoana considerată ca fiind cea mai ieşită din comun, adică aceea care reuşise să-şi atragă „oprobiul public” – mai ales din partea doamnelor „din lumea bună” – era... domnişoara Zizi.
În primul rând pentru că, la cei 27 de ani ai ei (atâta se spunea că are, dar cine ştie...) vârstă la care fetele „serioase” sunt deja femei măritate, la casele lor, cu soţi, cu copii, cu gospodărie, ei bine, domnişoara Zizi ...era încă nemăritată. Ei da, asta era o adevărată problemă şi sursă a zeci de ipoteze. Păi cum? O fată care nu era nici urâtă (dar nici tulburător de frumoasă), care nu avea nici-un defect fizic (cel puţin aşa se vedea pe dinafară, că în rest...), care avea liceul terminat (deci, oarecum, cultă), care „arăta bine”, cum se zice, să nu fie măritată la vârsta asta, hopa!, era deja ceva suspect (avea în schimb, o doză imensă de -ceeace învăţasem eu, mai târziu, că se cheamă - „sex-appel”, adică un fel de „vino peste mine”). „Păi cin-s-o ia că asta-i zăludă rău, nu vedeţi?” comentau doamnele distinse, cu soţ, cu gospodărie, cu copii. Şi într-un fel aveau dreptate: „domnişoara Zizi”, cum era ştiută în tot târgul, avea ceva care stârnea comentarii la orice apariţie a ei în oraş, mai ales pe Strada Mare. Ehei, păi cum să nu stârnească comentarii dacă domnişoara Zizi, când îşi plimba anatomia prin urbe, avea un fel de a fi şi de a se comporta, (să-i zicem „nonconformist”) în totală contradicţie cu regulile impuse în comunitate de către „societatea cu bune maniere”. Păi?. Când toate doamnele din „lumea bună” purtau fustele, rochiile până la jumătatea gambei sau, hai să zicem, la cel puţin cu două degete mai jos de genunchi, ei bine, domnişoara Zizi îşi permitea să apară, în plină zi, pe Strada Mare, cu rochia care abia de-i ajungea până la jumătatea genunchiului lăsând privirii (ale cui?) frumoasele rotunjimi ale ale rotulelor. „Cum se poate ?! Aşa a ieşit pe stradă?!” se întrebau doamnele „serioase”, cu mirare şi revoltă în glas. „O neruşinată!” hotărau sentenţios doamnele decente trecute demult de vârsta tinereţii şi care nu-şi scurtau fustele mai sus de jumătatea gambei, doamne fereşte! Aceste păreri intrau însă, în contradicţie cu părerilor exprimate (discret, tacit sau prin semne convenţionale) de către mai toată partea masculină – mai jună sau mai ...matură, mai parte „oficială” sau mai parte..”vulgară”. Această atitudine complice stârnea, odată în plus, reacţiile vehement negative ale purtătoarelor de fuste care, în asemena ocazii dădeau dovadă de un spirit de solidaritate demn de toată lauda. („Bărbaţii! uite-te la ei cum se holbează! Şi mai au pretenţii că sunt oameni serioşi!” ).
Şi asta nu era tot.
„Doamnele decente” purtau rochii, fuste sau bluze din materiale în culori liniştite, temperate, aşa cum se cuvenea unor persoane respectabile. Ei bine, „domnişoara Zizi” ţinea şi aici să facă notă discordantă: purta, parcă înadins, ţinute confecţionate din materiale viu coloratei, contrastante, ce s-ar fi potrivit mai degrabă unor puştoaice de vârsta adolescenţei şi nu pentru ditamai femeia de 27 de ani! „Arată ca o papagaliţă! Pfui!” îi lipeau, cu suprem dispreţ doamnele din „clubul doamnelor serioase”, o nouă etichetă, „domnişoarei Zizi”.
Locuia într-o casă respectabilă, cu ceva curte în faţă, cu flori şi pomi la umbra cărora se afla o masă de grădină şi câteva scaune. Oricine trecea pe trotuarul din faţa locuinţei sale putea vedea fără piedici tot ceea ce se petrecea în această curte. Era locul unde, vara, domnişoara Zizi se întâlnea cu micul ei cerc de prietene, unde se servea un ceai, un pişcot sau, câteodată, chiar cafea. Cafea? Păi cafea fără o ţigară nu se poate. Dacă pentru bărbaţi „a pipa o ţigară” era un gest absolut obişnuit, pentru o fată, pentru o doamnă, era iarăşi, vai! ceva şocant pentru acele vremuri. Trecea lumea pe stradă, pe trotuar îşi încetinea paşii şi îşi arunca privirea în curtea cu pricina, şi ce vedea?: pe domnişoaea Zizi, fie singură fie cu „gaşca” de prietene, cu cafeluţa într-o mână şi cu ţigara în alta! - „Nu se poate! Fumează!!!?” – „Da dragă. Am văzut cu ochii mei, ieri când mă duceam în vizită la madam Pascaloiu!” Ei, ce spui de asta?” -„Doamne, vine sfârşitul lumii! C-aşa a spus şi părintele Butoi, duminică, în predica de la Sfântul Haralambie.”- „La Paris dragă, mi-a spus o cunoştinţă, că numai „alea”, îşi permit să fumeze în văzu lumii”. -”Aşa-i! Da miliţia de ce nu ia măsuri împotriva imoralităţii?” –„ Ei, ce să zic! Păi miliţienii nu-s şi ei oameni, n-au ochi?!"
Noi, puştimea care locuiam pe aceeaşi stradă (dar ce, nu numai noi) eram în totală contradicţie cu opiniile „societăţii decente”. Ni se părea o tipă „tare”, mai ales că şi noi eram ades în contradicţie cu acestă „lume bună” din care făceau parte şi părinţii noştri. Care nu ne lăsau să purtăm pantaloni „pană”, cu manşetă lată, („cum să ieşi pe stradă cu „iţarii” ăştia pe tine!”), care ne trimeteau la frizer să renunţăm la tunsoarea „creastă de cocoş” („numai golanii poartă ciufuleala asta!”), care refuzau cu îndărătnicie „să se modernizeze”. Cum drumurile mele treceau obligatoriu prin faţa casei domnişoarei Zizi, când ajungeam în locul cu pricina îmi încetineam şi eu paşii ca să pot arunca o ochiadă prin curtea casei, doar-doar o voi zări pe „domnişoara” pentru a mă putea lăuda faţă de prieteni cu ceva „noutăţi” despre „domnişoara".
În acest context eu, tânărul adolescent, căpătasem un neaşteptat respect din partea „găştii” dintr-un motiv simplu dar stârnitor de vădite invidii: domnişoara Zizi stătea pe aceeşi stradă cu mine, dar la câteva case mai spre un capăt. Mă făleam cu acest avantaj ba chiar devenisem „furnizorul” noutăţilor despre „Domnişoara”.: „Băi, ai mai văzut-o?”, „Cum arată mă, dezbrăcată?”, Profitam cât puteam ca să mă dau „mare”: inventam fel de fel de amănunte ca să-i fac pe curioşi să rămână cu gura căscată. Domnişoara Zizi mi-a ridicat şi mie acţiunile în gaşcă: vezi doamne, eu eram acela care ştia totul (surse de primă mână, ce mai!) despre domnişoara Zizi. Colegii şi prietenii aşteptau de la mine să le furnizez informaţii cât mai picante despre acest personaj iar eu, pentru a mă da mare, născoceam de fiecare dată câte ceva care să mă facă mai interesant: „Băi, ieri, întindea rufele pe frânghie, în curte şi când s-a ridicat, aşa, ca să le atârne, i-am văzut picioarele. Mamăăă!” Aiurea! Minciună! Dar ce efect! -„Şi cum erau, măi?” -„Albe, plinuţe, ce mai! ...-„Uauuu!”. Noi, care la vremea aceea nu puteam vedea picioarele unei femei decât în reclamele fabricii de ciorapi „Adesgo” unde nişte tipe alese corespunător îşi etalau ciorapii de mătase (nu apăruse încă, nailonul), ne dădeam drumul la fantezii despre aceste „detalii ale anatomiei feminine”. Citeam invidia în ochii asistenţei iar eu mă umflam în pene fiindcă aveam privilegiul de a le vorbi („competent”, evident!) despre aczeastă tipă excentrică. Spuneam lucruri pe care, de fapt, aş fi vrut să le văd fiindcă la cei 14-15 ani câţi aveam pe atunci „femeia” era încă o taină, un mister pentru mine şi prietenii mei. Puşti, ce mai!
Dar, staţi că lucrurile nu s-au terminat aici. Vine toamna, se face răcoare şi, evident, trebuie să-ţi schimbi garderoba. Mai un jerseu, mai o haină, adio rochiţele din stambă, adio săndăluţele decupate...Fiecare cu ce avea mai de toamnă, prin şifoniere. Şi iată că, odată cu noul anotimp, vine şi bomba toamnei: într-o zi domnişoara Zizi este văzută prin târg şi chiar pe Strada Mare îmbrăcată, cum credeţi?, ei bine...în pantaloni!. Uluială! Ohoho! „În pantaloni!!???” –„În pantaloni!! Nu se poate!!.” -„Zău că am văzut-o! Avea nişte pantaloni gri- bleu şi a intrat la coafor, la domnul Sandy. M-am crucit când am văzut-o”.
Auziţi şi dumneavoastră şi vă cruciţi: cine a mai văzut o femeie serioasă, în plină zi, pe Strada Mare, îmbrăcată în pantaloni ca un bărbat!?! Femeie în pantaloni! Ei nu, aşa ceva nu s-a mai văzut în târg! Hai să zicem că asta s-ar fi potrivit (poate?) iarna, în vacanţă, la munte, dar nu ca o ţinută de oraş pentru o femeie serioasă şi cu bun simţ. Şi ce pantaloni! Doamne Dumnezeule! Făcuţi parcă special pentru a-i scoate în evidenţă rotunjimile trupului, bine împlinit la cei 27 de ani ai ei. Noi puştimea, nu ştiam la ce tertipuri să recurgem pentru a trece pe lângă ea, pentru a ne opri „accidental” spre a-i arunca câte o ocheadă. Noi ca noi, dar să-i fi văzut pe „golanii” cei mari sau, şi mai şi, chiar pe domnii foarte serioşi cărora li se lipeau retinele de formele domnişoarei Zizi stimulându-le cine ştie ce fantezii păcătoase. Până şi bătrânele cuvioase ajunseseră să comenteze, duminicile, după sfânta Liturghie, comportamentul „acestei necuviincioase fiinţe”. Cică, într-o duminică, însuşi părintele Păscăluţă de la „Sfântul Athanasie şi Chiril” din cartierul Fânărie ar fi făcut aluzie, în predica ţinută din amvon, la „acele femei necuviincioase care se lasă cotropite de ispitele diavolului” , aluzie directă la personajul „domnişoara Zizi”
După câţiva ani, timp în care mi-am schimbat domiciliul într-un alt oraş, am revenit într-o vacanţă în oraşul de baştină; stând, ca şi acum, la o bere cu mai vechii prieteni de altă dată la renumitul local „Zori de ziuă”, m-a străbătut aşa, deodată, o curiozitate şi am întrebat:
- „Ce mai ştiţi măi de faimoasa „domnişoară Zizi”?
- Aaa, păi domnişoara Zizi e acum, bine mersi, pe alte meleaguri.
- ????
- Cică acum câteva veri s-a dus la mare la o mătuşă. Şi acolo, ca la mare: a cunoscut un tip, un străin- unii cică era un neamţ, alţii că ar fi fost un italian, nu se ştie exact- căruia i-a căzut cu tronc.( Avea şi dece!). Ăla s-a ţinut de capul ei, a cerut-o de nevastă şi nu s-a lăsat până n-a zis „Da”!. Acum cică e prin străinătăţuri, cine ştie pe unde îşi plimbă fizicul. A avut baftă, , dom-le!
Şi uite-aşa târgul nostru şi-a pierdut atunci, definitiv, una din „marile sale atracţii”, sursă nesecată de bârfe, clevetiri, invidii, aducând temporar, liniştea în căminele onorabilelor familii ale urbei.
Acum, după mulţi ani, din nou la o bere cu unul din amicii de altă dată, uite-aşa, din vorbă în vorbă, ne-am reamintit iar de fosta divă a târgului. I-am uitat pe mulţi dintre foştii nostri „combatanţi” în ale isprăvilor tinereţii dar uite că n-am uitat-o pe „celebra domnişoară Zizi” care în acei ani cincizeci se comportase în totală contradicţie cu noile modele etice şi morale ale noii epoci. Azi, chiar şi atunci când vezi o tipă cu sânii la vedere şi cu un şort super mignion, nu te mai miră. Alte timpuri, altă moralitate, alţi oameni. Ce lume, ce lume!, vorba bătrânului Caragiale.
Victor Simion
