Marian Cirjica, nou sef la investigatii criminale
Acesta a fost pina acum ofiter specialist in cadrul aceluiasi serviciu si a asigurat interimatul pe post. Reamintim ca postul a fost scos la concurs deoarece functia a fost ramasa vacanta in urma pensionarii fostului sef de serviciu, comisarul sef Dumitru Movileanu. Nu mai putin de sase ofiteri de politie, cu multa experienta in Judiciar, au sustinut ieri examenul pentru ocuparea postului de sef al Serviciului de Investigatii Criminale, dar Marian Cirjica a reusit sa ia o nota mai mare decit contracandidatii sai. Conducerea Inspectoratului Judetean de Politie Vrancea il felicita si ii ureaza succes in noua functie.
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
judex, acum 3584 zile, 15 ore, 40 minute, 16 secunde
Jaleeeeeee!
Citesc articolul ca pe „o rugăciune”…; concursul pentru ocuparea funcţiei de şef Serviciu Investigaţii Criminale care a avut loc ieri la sediul IPJ Vrancea a fost citeste integralcâştigat de comisarul Marian Cîrjică. Ei, aş! Din neatenţie s-a strecurat o greşeală „impardonabilă”…! S-a scris …şef… cu „ş”mic!? Jaleeeee! Doamne, dacă am greșitzdrobește gândurile mele și aruncă-le în bătaie de vânt să se odihnească în neprihănite izvoare… A vorbi despre „ şef” e cum ai opri ninsoarea, ai ucide ploaia, ai omorî noapteași-ai îngropa zăpada închizând ceasul timpului definitiv. Era şi normal: nu mai puţin de şase ofiţeri de politie cu multă experienţă in Judiciar au susţinut ieri examenul pentru ocupareapostului de şef al Serviciului de Investigaţii Criminale, dar Marian Cîrjică a reuşit să ia o notă mai mare decât contracandidaţii săi…să fim realişti, DOMNUL COMISAR ŞEFFF…s-anăscut pe „înălţimi”unde vântul scuipă pe tărâmuri plin de revoltă…, unde iarba este moartă că ploaia e plicticoasă şi apele varsă aburi, unde pământul se clatină și pâlcuride focuri sălbatice ies prin locuri muntoase, unde luna e verde și cerul plânge în muget, unde greul te-afundă, unde viața se destramă în umilință şi spaima se hrănește în zori să-şipoată lua răsplata răzbunării, unde e calea nimănui subjugată rătăcirii în rușine… vă miră? Un amic m-a întrebat dacă am auzit de Marian Cîrjică! M-am speriat, am crezut că e unfilozof al lumii pe care nu-l citisem…şi am întrebat la ce „bibliotecă” să-l găsesc…bă, nu la bibliotecă, la poliţie..., e tare omul! Nu vă fie cu supărare, dar amicul avea dreptate,e tare… ne povestea un dascăl cu diplomă de excelenţă în gramatică cum îi dicta să scrie o plângere!
….merită eforul…, ….FELICITĂRI! SĂ NE TRĂIEŞTI ŞEFU’….şidrept „OMAGIU” un poem de AL. VLAHUŢĂ…
CÂRMACII
de Alexandru Vlahuță
Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-amprivirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,
Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd,smintiţii, sufletul şi cinstea lumei;
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţurimoi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună,membrul ce-a mai rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La anegrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crima... stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării ş-orsă vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opinca hoitul să rămână os
Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-ndantele
Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamantese topesc şi vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geana serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării!
Darte-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burtata, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură.
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lorgheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fărăsuflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări petrestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pevas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scarăunde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când teuiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
Dupăce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Nevrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă,propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţică-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic,bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată norma după care poţi s-ajungi undepofteşti!
Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi!
Asta-i lecţia pe care olăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastrenume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.
0
Răspunde
Opțiuni
judex, acum 3585 zile, 18 ore, 41 minute, 51 secunde
În numele sufletelor moarte!
Mult timp m-am gândit la libertate, am găsit numai palmele slugarnice pe care nevoiaşii le-au pus în slujba sa vroind a fi liberi şi, citeste integralatunci am văzut faţa hidoasă şi mincinoasă a libertăţii smulgându-şi chipul o dată cu hainele. Aşa a căzut idealul meu în faţa uşii, dincolo de adevăr, ca o poveste în nopţi deprimăvară. Ostenit s-o mai caut am adormit fără nici o dorinţă luând amurgul cu mine. Am uitat copilăria ce este acum o margine din infinit în lumea tăcută a stelelor, am rămas întalazuri de furtună unde lumea se tot schimbă înşelaţi de sărutul nemărginirii cernitelor toamne unde ne cheamă destinul într-o imagine falsă... Negrul nu va fi alb niciodată... şi noicăutăm fericirea în valurile albastre, în roua lunară, dar nu-i decât o amăgire ce ne aşează durerile pe frunte. Viaţa noastră îndărătnică este pedepsită de vânturi în răsuflărigâfâite. Ne pândesc primăveri îngropate şi toamne încremenite unde se închide poarta cea din urmă. E bine să adormi fără dorinţă ori să te plimbi desculţ prin iarba plină de aşchiistelare şi să-ţi cânte vântul de pe o stâncă în şuvoiul mut al nopţii până stelele pieri-vor odată într-o imagine falsă, o poartă a sfârşitului. Peste mine simt că se năruiepământul, dar rămân aici umil, fără glas, într-o lume neagră unde curg taine răscolind străvechile vremi. Chiar dacă anotimpurile mă mistuie, nu pot să dau uitării cazna pătimiriiîngropat în sânul brazdelor pe care a înflorit pământul...
Abisuri
Erau acolo printre rădăcini abisuri…
Peste abisuri un orb presăra cenuşă
în loc de ploaie.
Asculta ecourile dinadâncuri
în timp ce în palme primea stele
dintr-un cer plâns.
Orbii, ca şi muribunzii trăiesc în lume
fără timp,
deasupra unui etern statornic…
Poet şi prozator- Simion Constantin(Olteanu)
0
Răspunde
Opțiuni
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
