VIDEO Astăzi despre unul dintre cele mai mari nume ale scenei româneşti George Vraca, actorul „frumos precum un zeu” şi cu un timbru vocal inconfundabil. Marele actor descoperit pe un pat de spital, în timpul Primului Război Mondial
George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București – d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național (Hamlet, Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Neguțătorul din Veneția, Macbeth, Richard al III-lea de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, Vlaicu-Vodă de Alexandru Davilla, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul Tudor. Spre sfârșitul vieții, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul. (Wikipedia)
George Vraca, unul dintre cele mai mari nume ale scenei româneşti, a rămas în istoria teatrului românesc drept actorul frumos precum un zeu şi cu un timbru vocal inconfundabil. Până la 20 de ani, nimic din viaţa lui George Vraca nu a avut de-a face cu teatrul.
Născut în Bucureşti, într-o familie care nu a avut legături cu lumea scenei, Vraca a visat de mic copil să se facă inginer. La 20 de ani era student la Agronomie. Izbucnirea războiului l-a făcut să-şi înterupă studiile şi să plece pe front. Ca sublocotenent în Primul Război Mondial a fost rănit, ajungând pe un pat de spital din Iaşi. Întâmplarea avea să îi schimbe destinul.
„Teatrul era pentru mine un domeniu atît de străin, atît de îndepărtat, încît doar de vreo două ori, ca elev, am fost spectatorul unor piese romîneşti, pe care Naţionalul din Bucureşti le juca cu săli goale. Preocupările mele erau cu totul altele: jucam rugbi şi învăţam la Şcoala de agronomie. Visam ca, după absolvirea acestei şcoli, să plec în Franţa, la o facultate vestită pe vremea aceea, pentru a mă întoarce de-acolo inginer agronom. Eram convins că voi schimba faţa pămîntului şi voi reuşi să cresc nu ştiu ce specie rară, aşa, un fel de floare a fericirii oamenilor”, povestea George Vraca într-un interviu.
Destin schimbat în spital
În spitalul de răniţi din Iaşi unde era internat Vraca, au venit în vizită, pentru a alina durerea soldaţilor, Constantin Nottara, George Enescu şi Maria Ventura. Marea actriţă, atrasă de figura frumoasă a sublocotenentului rănit, l-a întrebat pe Vraca: „Nu te-ai gândit niciodată la teatru, adică să te faci actor?”. „O, nu!” a fost răspunsul lui Vraca la întrebarea care avea să îi schimbe destinul.
După ieşirea din spital, sublocotenentul nu a părăsi Iaşiul. S-a dus la toate spectacolele pe care Maria Ventura le-a susţinut în Iaşi şi a început să fie atras de lumea teatrului. Şi-a abandonat visul de plecare în Franţa, la Facultatea de Agronomie, a început să înveţe să recite poezii şi, în final, s-a înscris la Conservator. A fost admis primul din seria sa. Pentru a se întreţine, în timpul studiilor la Conservator a ocupat un post de institutor suplinitor la Şcoala Primară Tabacu şi a colaborat cu compania Bulandra.
În 1920, a debutat pe scena Teatrului Comedia, unde juca provizoriu compania Bulandra, în piesa lui Victor Eftimiu, “Cocoşul negru”, în rolul Paznicul cel bătrân. Actorul povestea: “Purtam barbă şi mustăţi straşnice, îmi compusesem mers şi gesturi de bătrân, glasul mi-l făcusem dogit de ani. Mărturisesc deschis însă că, de cum intram în scenă, cu aceste elemente bine studiate, elanul versurilor mă fura, mă lăsam prins, fără să vreau, de incantaţia lor, şi mă pomeneam rostindu-le cât se poate de vibrant şi de tinerește. Tot sincer vorbind, de cum se
ridica cortina „îi dădeam drumul”, cu toată ardoarea şi avântul, uitând că personajul meu avea 80 de ani, ţinând seama numai de plăcerea de a mă asculta. Eram doar prima dată în viaţă pe scenă, prima dată spuneam versuri în faţa publicului”.Au urmat alte și alte roluri, alături de marii actori români ai perioadei interbelice despre care a povestit, emoționat, că îi dădeau o stare de neliniște mai mare decât tracul de a apărea pe scenă: Maria Filotti, Maria Giurgea sau Ion SârbuÎntâlnirea cu Agatha Bârsescu a avut un loc aparte în memoria lui George Vraca: “Anul 1924 a fost anul în care am avut cinstea să joc alături de Agatha Bârsescu. Întâlnirea şi colaborarea cu marea actriţă au rămas pentru mine, până astăzi, una din datele la care ţin cel mai mult. ‘Bârseasca’, cum i se spunea în lumea teatrului, tocmai se întorsese dintr-un turneu în apusul Europei şi în America, unde cucerise cele mai înalte omagii. În plină maturitate artistică şi îmbogăţită de succesele culese pe toate scenele străine pe care apăruse, se prezenta cu o rară strălucire spectatorilor bucureşteni, într-o serie de reprezentaţii date în sala Eforie, rămase de neuitat pentru cei ce au avut norocul să le vadă. Şi eu, şi prietenul meu Calboreanu am avut cinstea s-o „secondăm” — ca să spun aşa — atât în tragedia Prometeu de Victor Eftimiu, cât şi în drama lui Ibsen, Strigoii. Dar, ca să fiu pe deplin sincer, trebuie să mărturisesc că atât de copleşitoare şi impresionantă era prezenţa Aghatei Bârsescu în scenă, atât de mare vraja pe care o exercita asupra publicului încât nu ne-am mai văzut nici unul!”La fel de emoționantă a fost reîntâlnirea lui Vraca cu Maria Ventura, marea actriță care locuia mai mult la Paris, cea datorită căreia a decis, la vârsta de 20 de ani, să intre în lumea teatrului: “Maria Ventura a făcut pe atunci epocă în teatru. Această mare actriţă părăsea mai în fiecare an Parisul, cu toate satisfacţiile pe care i le oferea, spre a veni în turnee lungi în orașul cu grădini pline de iasomii şi tei, şi cu farmecul nespus al locului unde copilărise”.În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a continuat să joace alături de toți colegii săi de generație: “Arta se strecura prin unghere, între bombardamente, printre ruine, şi încerca să trăiască. În epoca asta, în anii ’40, l-am interpretat pe Hamlet, nefericitul prinț al Danemarcei, personaj în care se ciocnesc toate contradicțiile unei epoci de tranziţie şi în care trăieşte zbuciumul unor vremuri înnoitoare ce tind să ia locul altora îmbătrânite” La câțiva ani după încheierearăzboiului, George Vraca a preluat conducerea Teatrului Nottara și, deși a jucat și în câteva filme de propagandă comunistă (“Viața învinge”, în 1951, “Nepoții gornistului”, în 1953 sau “Răsare soarele”, în 1954, toate în regia lui Dinu Negreanu), pe scena teatrului a rămas la rolurile clasice:
”Anii 1951 – 1961 au fost anii în care am interpretat pe Vlaicu Vodă din drama istorică cu acelaşi nume a lui Alexandru Davila, pe Ovidiu,autorul „Artei iubirii” şi al elegiilor din „Tristia” şi „Pontica”, exilat pe malurile Pontului Euxin, şi pe Horaţiu, eroul povestii de dragoste târzie din Fântâna Blanduziei, amândoi evocaţi cu lirism şi culoare de Vasile Alecsandri” În cinematografie, rolul din filmul “Tudor”, peliculă realizată în 1963 de regizorul Lucian Bratu după un scenariu de Mihnea Gheorghiu, l-a adus pe George Vraca pe platourile de filmare alături de Emanoil Petruț, Alexandru Giugaru, Olga Tudorache, Amza Pellea, Ion Besoiu, Ernest Maftei, dar și de Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
Marele actor a murit după doar un an, pe 17 aprilie 1964, la vârsta de 67 de ani, la puțin timp după ce îl interpretase pe Richard al III-lea pe scena Teatrului Notara
“Neuitate vor rămâne în amintirea noastră ţinuta sa plină de nobleţe, eleganţa mişcărilor, timbrul glasului său, claritatea dicţiunii, originalitatea interpretării. Ca orice mare artist, a fost, în felul său, unic. Generaţii de actori l-au avut în faţă ca pe un minunat model de probitate profesională şi de generozitate sufletească. Tinerii care au lucrat alături de el au beneficiat direct de aceste calităţi. Ca un frate mai mare, Vraca le-a îndrumat paşii, convins că avea datoria să le transmită moştenirea înaintaşilor luminată de o înaltă gândire contemporană. Îi urmărea dezvoltându-se, cu sentimentul unei realizări proprii. Aşa cum atât de frumos obişnuia să spună adesea, rolurile lor erau şi rolurile sale (…) Conştiinţa că arta trebuie să servească oamenilor şi că un artist trebuie s-o servească mai presus de orice i-a dat puterea, chiar bolnav fiind, să realizeze unul din cele mai copleşitoare roluri. Cine putea crede, văzându-l în Richard al III-lea, că actorul care ducea pe umeri colosul shakespearean era pândit la fiecare pas de moarte! Şi nu voi uita niciodată seara ultimei premiere, când, scoţându-şi masca, a apărut să mulţumească publicului cu frumosul său chip care-l amintea încă atât de mult pe Romeo al începuturilor. Lumina bucuriei, care-i iradia strălucitoare pe faţă în acele momente, se îmbina armonios cu zvelteţea trupului, exprimând parcă biruinţa vieţii asupra bătrâneţii şi morţii. Aşa ne va rămâne în amintire, mereu proaspăt şi plin de dăruire romantică, mereu învingător, George Vraca, imagine vie a cuvintelor adresate colegilor mai tineri în ultimul său articol publicat puţin înainte de a ne părăsi: Nu uitaţi un lucru: cel ce nu a dat artei totul, nu i-a dat nimic”, a scris, în omagiul său, cronicarul de teatru Traian Șelmaru.(dosaresecrete.ro)
Actor de teatru şi film
Când a absolvit Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică în 1921 era şi licenţiat în Agronomie. Iubirea pentru teatru l-a făcut să abandoneze prima meserie. S-a angajat la Teatrul Naţional şi a jucat ca debutant alături de actori mari precum Maria Filotti. Marea actriţă avea să-l amintească în memoriile sale: „În 1922 am jucat pe Circe în «Glauco» alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruinţă de atunci constituia o afirmare definitivă”. Cariera sa a cunoscut succes după succes.
La cinci ani de la debut, în 1927, a fost numit societar clasa a III-a la Teatrul Naţional. În 1929 a părăsit Teatrul Naţional şi a jucat la Teatrul „Maria Ventura”. A fost nu doar actor, ci şi director de teatru, animator, conducător de colective artistice. A cochetat şi cu cinematografia, având prima apariţie pe ecran în Datorie şi sacrificiu (1925), un film mut. S-a remarcat în filmul „Tudor” în rolul Banului Brâncoveanu.
Ultimele cuvinte ale actorului George Vraca
După un rol strălucit în „Hamlet”, lui George Vraca i-a fost distribuit rolul principal din „Richard al III-lea”. Deşi primele semne ale bolii care avea să-l răpună au apărut în timpul repetiţiilor pentru „Richard al III-lea”, Vraca a insistat să joace. „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”, au fost ultimele cuvinte rostite pe scenă de marele actor. A murit la 64 de ani, pe 17 aprilie 1964.
Apropiații au spus că ultima sa confesiune a fost: “Ce păcat că mor. Abia
acum aş şti să le arăt oamenilor ce înseamnă a muri. Nu cum am jucat eu
până acum”,
historia.ro
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Timp Liber
