Actrița Roxana Lupu, unirista stabilită în Londra, va fi Regina Maria a României pe marile ecrane
Roxana Lupu este actriță, vine din Focșani și s-a stabilit în Londra de aproape 5 ani, împreună cu soțul ei, Nicholas Lupu.
Din 8 noiembrie o veți putea vedea în rolul suveranei inimii românilor, Regina Maria, în pelicula „Maria, Regina României”, în regia lui Alexis Sweet Cahill.
Cum a fost să devii „mamă de țară” într-un film despre un personaj istoric redutabil?
Pentru mine a fost copleșitor. În timp ce mă documentam pentru rol și am început să citesc jurnalele Reginei, interviuri și așa mai departe am mai făcut ceva: m-am uitat la o serie de interviuri cu actori luate de alți actori, Actors on actors. Așa am ajuns la dialogul lui Gary Oldman cu Kate Winslet despre rolul lui Churchill.
M-am uitat obsesiv la un moment dat la asta, fiindcă aveam nevoie de niște răspunsuri la fricile cu care am ajuns să mă apropii de un astfel de personaj.
Gary Oldman povestea acolo că a refuzat rolul de trei ori, fiindcă era pentru el ca și cum te-ai fi aruncat într-un abis. Cam așa te simți și când ajungi să o interpretezi pe Regina Maria a României. S-a scris atât de mult despre ea și toată lumea are o părere despre ea. Toată lumea. (râde) A fost o persoană atât de pregnantă și carismatică, un om politic ce a făcut atât de multe lucruri pentru România încât, sincer, mi-a fost extrem de greu să mă apropii de acest rol.
Am muncit foarte mult, m-am documentat enorm asupra scenelor, personajelor, a câtor mai multe detalii. Și cumva m-am aruncat în muncă, iar în acest fel am biruit frica.
Roxana Lupu, actriță
Cum este Regina așa cum ai cunoscut-o tu și ți-ai asumat-o?
Eu am încercat să mă duc spre ea cu umilință și am încercat să mi-o asum cu cât mai multă simplitate. Nu am vrut să fac cine știe ce floricele peste personaj. Iar dacă te uiți la toate figurile regale, le vei descoperi în simplitatea lor, mai mult decât în ostentație. Și cred că de aici se trag și bunătatea, sobrietatea, carisma lor.
Mi-am dorit să fiu și nu să arăt, iar asta mi-a folosit și în munca împreună cu regizorul, fiindcă nimeni nu și-a dorit ostentația, ci ne-am propus să arătăm omul în acele situații excepționale, în întâlnirile cu Președintele SUA, premierul Franței și așa mai departe. Iar de acolo publicul să își extragă învățăturile.
Cum ai ajuns în această distribuție?
Am dat o audiție în Londra, cu scenarista, Brigitte Drodtloff, cea care a avut ideea filmului și care știa că locuiesc în Marea Britanie și a venit la mine. A fost o audiție puțin mai specială, în sensul că am trecut prin mai multe scene, care au durat destul de mult, vreo trei ore, spre surprinderea celor care ne găzduiau în studio.
Apoi am ajuns în București la un re-call, cu celelalte personaje, cu alți trei actori care ținteau rolul lui Barbu Stirbey, cu fetele Reginei și așa mai departe; cu costum, într-o audiție mai complexă.
Tu ai interpretat și rolul Reginei Elisabeta a Marii Britanii, nu?
Da, așa am făcut.
De ce îmi răspunzi cu jumătate de gură?
Au fost niște roluri importante pentru mine și cred că sunt pregătită să abordez și alte tipologii. (râde)
Care este rolul de suflet pe care îl visezi?
Nu am așa ceva. Am învățat, chiar aici, în Londra, că nu există așa ceva fiindcă am avut „partituri” pe care mi le doream și despre care am aflat că nu mi se potrivesc și altele pe care le-am abordat circumspect și m-au împlinit.
Știi cum se spune, „să faci Rai din ce ai!”. Asta am încercat și eu: să fac foarte bine din ce am avut.
Cum ai ajuns la Londra?
A fost o conjunctură legată de un film al unor tipi din Cluj, un film independent, al începuturilor, cu care am ajuns să filmăm în Germania și în Anglia. Iar asta m-a bucurat cel mai mult.
Planul meu și al soțului meu, Nicholas, era să plecăm în Viena atunci, fiindcă el este cântăreț de operă și lui i-ar fi fost foarte bine acolo. Dar am ajuns cu acest film la Londra, am filmat la British Museum, afară, apoi alte câteva zile în afara metropolei și mi-a plăcut, ce să zic? Era altfel decât mi-o imaginam ca pe ceva foarte mare și de neatins. Mi se părea că este foarte greu și ceva total de neatins, ireal. Dar când am ajuns acolo mi-am dat seama că nu mai era ceva intangibil, eu știam engleza mai bine decât germana, așa că ne-am decis să ne mutăm. Iar în iulie, după ce mi-am susținut teza de doctorat, am plecat. Aveam 27 de ani.
Roxana Lupu, actriță
Pare atât de simplu, încât îmi vine și mie să mă urc în avion și să plec la Londra. Chiar atât de simplu să fie?
Nu chiar așa. Am fost și inconștienți, pe undeva. A fost foarte greu, dar aveam și nevoia de a avea altceva. De când terminasem facultatea, apoi masterul, dădeam audiții peste audiții dar nu se legau lucrurile. Primeam roluri super-secundare, conjuncturi dezamăgitoare. Generația mea a fost foarte bine pregătită, profesorii au investit în noi să fim pregătiți pentru roluri cât mai bune și când vedeam meschinăriile de la audiții devenea totul cumplit de dezamăgitor. Iar toate acestea cumulate m-au făcut să pricep că trebuie să încerc altceva. Nu zic că toți au simțit asta și au făcut așa, asta este povestea mea.
Cum este să intri într-o industrie ce pare inaccesibilă, mult mai mult decât cea din România?
Ce am apreciat eu la britanici este că dacă ești profesionist, respecți programul, nu întârzii, sunt oameni care te țin minte și te caută apoi. Iar dacă te prezinți profesionist și ești serios vei reuși. Mie mi s-a întâmplat așa, după ce am jucat rolul Reginei Elisabeta, în documentarul BBC.
Nu mi se pare atât de etanșă industria la ei, mai greu mi se pare în România, unde bați la niște porți care nici nu există, de fapt. Iar filmul nostru asta a făcut, a dat șanse unor tineri care nu ar fi avut-o altfel.
Cum ai decis să devii actriță?
Când am ajuns la facultatea de sociologie, în Cluj, și am ajuns la teatru. Atunci am avut o revelație: era exact ce îmi doream. O iubire fulgerătoare.
Roxana Lupu, în facultate
La sociologie de ce ai încercat?
Pentru că mi-a plăcut foarte mult să învăț. Am învățat și la geografie, și la sociologie, dar când am ajuns la cursul de statistică mi-am dat seama că nu mai este pentru mine. (râde)
Eu terminasem Colegiul Național Unirea, din Focșani, unde a terminat și bunicul meu liceul. Pe vremea lui, Unirea era liceu de băieți, iar Cuza era de fete. Când am ajuns eu la liceu, Unirea mi s-a părut cel mai potrivit sufletului meu, eram la un profil de științe sociale, mi se părea că mi se potrivește.
Sursa life.ro
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Timp Liber
De același autor
