Răspunsul președintelui US din România, Nicolae Manolescu pentru scriitorul vrâncean Gheorghe Mocanu
Nicolae Manolescu – președintele Uniunii Scriitorilor din România îi răspunde lui Gheorghe Mocanu, într-un număr din august-2022 al revistei „România Literară” la întrebarea:
„Unde sunt cărțile proaste în revistele noastre literare?”
„Domnul Gheorghiță Mocanu se întreabă într-un articol pe care l-a trimis la România literară: unde sunt cărțile proaste în revistele noastre literare? Întrebare legitimă. Am observat și noi, nu o dată, că foarte multe din cronicile și recenziile la cărți nou apărute sunt, de obicei, favorabile, elogioase sau chiar encomiastice, ca și cum n-ar exista și cărți proaste. Mai mult, nu sunt puțini criticii care confundă cea mai mică observație cu o judecată negativă. Și se feresc să facă astfel de observații, cu siguranță și din cauză că așa gândesc autorii pe care-i comentează. Mai în glumă, mai în serios, am sugerat alcătuirea unui, cum să-i zic, dicționar de „cuvinte potrivite”: de exemplu, când scriem despre un debutant, să nu folosim aceleași adjective sau adverbe, în general, calificative, la care recurgem când scriem despre scriitori consacrați. Dacă pe X îl apreciem ca „excepțional” de la prima carte, ce adjectiv i s-ar potrivi lui Eminescu sau lui Arghezi? Astfel de excese nu există doar în critica literară. În jurnalism nu trece drept „maestru” un gazetar cândva meritoriu ca Ion Cristoiu? Mulțumim pentru semnalarea acestui lucru demn de atenție! (Nicolae Manolescu)
Readăm integral articolul semnat de Gheorghe Mocanu, trimis către revista „România literară”:
Unde sunt cărțile proaste în revistele noastre literare?
Am tot respectul pentru critica literară, pentru critici în general, care fac tot efortul din lume să citească vrute și nevrute, tot ce iese din mintea oamenilor care sunt declarați sau se declară a fi scriitori. Nu am chiar tot respectul, mai am și rezerve pe care le țin bine în frâu.
Ca orice om care scrie, citesc cronicile literare din reviste și nu de puține ori gustul care îmi rămâne este unul amărui. Bine, gustul amărui este savuros, dar în această situație este amar de-a binelea. Citesc cronici care se văd de la o poștă că sunt născute din "obligație", din curtoazie sau din dorința de a mai adăuga o filă activității sale literare îndreptată preponderent spre această îndeletnicire - critica. Mă refer la acele cronici semnate de unele nume considerate "grele" în sfera "judecătorilor literari" unde, în loc de critică, găsim coloane întregi inundate de bara care separă versurile "împricinatului" Adică peste 60-70% din cronică este ocupată cu versuri copiate din carte. Ar fi de înțeles dacă acele versuri citate ar curge după o constatare critică, ele venind ca un exemplu care să întărească ideea criticului. Nici vorbă de așa ceva! Cronica începe cu o analiză generală a poeziei "de dragoste" în general, pentru că poeții sunt loviți metastazic de această temă universală și inepuizabilă, fără vreo legătură cu "împricinatul". După această doxă expunere care are menirea de atrage atenția asupra erudiției de care "suferă" autorul cronicii, se aminteste, pe scurt, că ne aflăm în analiza volumului semnat de cutare autor, după care, elegant, fără vreo minimă constatare despre stilul, tehnica sau valoarea sa, se trece la citarea versurilor. Elegant, pentru ca cititorul să nu bage de seamă, alunecă iarăși spre cunoștințele sale filozofice de natură a impresiona orice cititor, avizat sau neavizat.
Încă nimic despre "împricinat", deși am ajuns la ultima parte a cronicii. Ca să nu fie în continuare "secetă" de analiză critică, se atinge ușor, dar chibzuit și minimal și cartea despre care ar trebui să se vorbească. Dacă este proză, se limitează la a povesti conținutul, de parcă cititorul asta ar aștepta, să recitească romanul prin transcrierea subiectului de către critic. Dacă mai e loc - verificând permanent numărul de semne impus de revista care va publica materialul - va mai adăuga ceva laudativ despre "împricinat", dar cu mare atenție, să nu fie apostrofat de confrați pentru laude nefondate, iar "împricinatul" să fie și el mulțumit și să aibă cu ce se lăuda în cercul său de prieteni sau pe rețelele de socializare.
Laudele despre valoarea literară nu contenesc prin revistele noastre literare. Rar găsești câte o referire mai "înțepată" despre vreo carte sau, mai bine zis, aspectele negative "lipsesc cu desăvârșire". Unde sunt cărțile proaste menționate prin revistele noastre? Sau nu există cărți proaste? Toate sunt de "inestimabilă valoare" așa cum sunt prezentate în reviste? De ce nu spun criticii noștri adevărul? Pentru că le este teamă! Teamă de repercusiuni! Pentru că autorii de astăzi sunt plini de ei! Fiind mereu umflați cu pompa de cronicile despre care am amintit mai sus, se cred "vulturii literaturii" care au atins înălțimile creației. După prima carte editată se denumesc impardonabil "maeștri" locali ai literaturii. Sunt chemați pe la televiziuni și publicați prin presa locală, doar cu superlative. Iar dacă cineva, undeva, are îndrăzneala să-l critice, pe bune, imediat se apără cu aceste cronici de care am vorbit. Piedestalul pe care a fost urcat este din scândură, care putrezește într-o zi, fără voia lui, timpul fiind judecătorul exigent al valorii. El cerne și discerne grâul de neghină în literatură.
Nu sunt licențiat în litere, așadar, fără pretenții de critic literar. Nefiind înzestrat pentru a fi critic literar, m-am dedat totuși la a critica pe unii - deci nu pe toți - care sunt critici în adevărata lor alcătuire, să mai umble puțin la cutiuța cu sinceritate și să apese mai hotărât frâna pe partea laudelor nefondate, să accelereze în limita vitezei permise cealaltă parte care se referă la nonvalori si impostură în literatură.
Gheorghe Mocanu
Membru USR din 2009
Prozator
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
