Aspecte ale ironiei | Cronica volumului ”Solfegiu” al scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, semnată de prof.dr.Constantin Miu
Cele paisprezece proze scurte din noul volum – Solfegiu (Editura StudiS, Iprofași, 2022) – semnat de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, aduc în atenția cititorilor o scriitură inedită, având drept componente absurdul, ironia fină, dar și lirismul diafan, mai cu seamă în tablourile de natură, unde autorul se dovedește a fi un poet peisagist desăvârșit.
Afaceristul – proza care deschide volumul în discuție – aduce în prim plan confruntarea dintre doi afaceriști: socrul – brigadier silvic – și ginerele – pădurar, având ca pretext dota Manuelei, fiica primului bărbat. Prima tentativă de a-și mărita odrasla, brigadierul o are în legătură cu un profesor la Conservator. Planul socrului viza înnobilarea sa materială și spirituală: „I-ar fi plăcut s-o vadă pe Manuela căsătorindu-se cu un bărbat cu <<ștaif>>, adică un intelectual rasat, ce i-ar fi adus un plus de valoare avuției sale.” (p. 7).
Curios e faptul că la pretențiile de lux, casa brigadierului silvic are wc-ul în fundul curții, iar atunci când profesorul (de o vârstă apropiată cu cea a părinților Manuelei) vine în pețit, prima solicitare făcută, la coborârea din mașină e să meargă acolo unde merge regele pe jos. Hilară este imaginea cavalerului, întors din acel loc: „Ca un făcut, profesorul avea în jurul gâtului cureaua de la pantaloni, pe care probabil o desfăcuse la toaletă.” (p. 11). În privința calităților de mascul de prăsilă, aprecierile brigadierului, făcute pe ocolite la adresa profesorului, viitor bărbat, sunt ironice: „Domn' profesor, aci de față, are cam etatea mea. Nu contest, este un intelectual pur sânge, ca armăsarul meu din grajd, numai că, să fim sinceri, armăsarul meu e armăsar sadea.” (p. 14).
Auzind că brigadierul silvic e pe punctul de a-și mărita fata, pădurarul Vladimir, care pusese ochii pe Manuela, îl abordează direct: „Îți dai seama ce avere aș face, dacă am fi împreună?” (p. 17). Rămasă gravidă cu tânărul pădurar, Manuela respinge sugestia tatălui de a face avort (acestuia i se părea că ajunsese „la mâna unui pungaș, cum era pădurarul”), aceasta are curajul de a se împotrivi: „- Dacă vă mai împotriviți, fug la el! Vila e aproape gata, iar Vladimir câștigă cât să mă țină în puf, ca o prințesă.” (p. 23). Argumentul soșiei brigadierului silvic are darul de a-l îmbuna pe acesta și de a accepta nunta: „- Măcar e om e afaceri de succes, zise consoarta brigadierului.” (p. 23).
Peste câțiva ani, ajuns om la casa lui, cu nevastă șui copii, Vladimir și ai lui pleacă în trombă cu mașina, spre a asista la târnosirea unei biserici, pe Valea Prahovei, la a cărei construcții contribuise și el. La întoarecere, pentru că e dojenit de soția cuprinsă de panică, din cauza vitezei excesive a mașinii, Vladimir izbucnește furios. „…tocmai azi, când am fost sfințit de părinte cu mari onoruri? El îmi cântă <<vrednic este>>, iar tu mă dai dracului?” (p. 32).
Finalul povestirii e convertit în umor negru. La vederea vilei sale în flăcări, „…primul gând îl îndemnă spre Agenția de asigurări” (p. 33). Dar, spre surprinderea lui, i se spune sec: „-Domnule, regret să vă spun, dar contractul dumneavoastră de asigurare a expirat cu o zi înainte de producerea incidentului…” (p. 33).
Proza Neliniște prelucrează artistic motivul bolnavului închipuit, convertind o situație dramatică într-o scenă erotică. La întoarcerea a doi prieteni de la una din întrunirile spirituale, bazate pe transcendentalism, unul îi sugerează celuilalt, spre a-i alunga soției neîncrederea, să se prefacă a fi mort. Văzând că se îngroașă gluma, iar acela „nu se mai mișcă, iar în nemișcarea lui nu se întrezărea nici măcar o urmă de respirație” (p. 54), Tatulici îi spune soției „bolnavului închipuit” să cheme salvarea.
Dar după ce doctorul care a constatat decesul bărbatului a fost condus la ușă, când au revenit în sufragerie cei doi (Tatulici și soția prietenului său) au constat dispariția mortului (cf. p. 55). Situația se complică și mai mult, după ce medicul legist îi comunică femeii la telefon că a găsit la intrarea în bloc trupul neînsuflețit al soțului și că pentru a i se face autopsia trebuie să se prezinte la spital, deoarece are nevoie de acordul și prezența ei. Și pentru că femeia leșină și nu dă semne să-și revină, Tatulici e nevoit să-i facă respirație artificială: „Când simți că buzele ei se transformară într-un sărut, se zăpăci cu totul. Apoi, se deșteptară uluiți, el de sărut, ea de leșinul lipsit de înțeles.” (p. 57).
Iuda misitul este o proză în absurd și se bazează pe limbajul alb, amintind de schița lui Caragiale, Căldură mare:
„- (…) Eu mai am un elefant!
- Unde-i?
- La dumneata!
- La mine?
- Păi, n-ai spus că o ai pe nevastă-ta?
- Ba da, dar nu e elefant!
- Păcat, ți-o cumpăram până la urmă!
- Uite ce, nu ți se pare că te obrăznicești?
- Deloc. O vând și o cumpăr. Misia mea e mare. Ori totul, ori de nimic.
- Păi, vîd că vinzi mai mult nimic.
- Ba nu!
- Dar ce?
- Timpul, nu vezi?
- Ce să văd?
- Că ți-am vândut timp!
- Cui, mie?
- Dar cui? De când stau aici cu dumneata, ce naiba am făcut? Așa că scoate banii! (…)
- (…) Sunt misit. Vând clipe. Clipe de fericire unor nefericiți ca dumneata! (…)
- Mie?!
- Dar cui? Mie mi s-a uscat limba-n gură!
- Eu te-am pus să vorbești?
- Păi, cine altul? Dacă nu te vedeam atât de amărât…
- Las-o baltă. Plec.
- Și banii?
- Iar începi? Parcă-am stabilit.
- Dumneata începi. N-am stabilit nimic. A trecut vremea când stabileai, Iuda!
- Eu Iuda?!
- Da, tu, eu și ceilalți!
- Care ceilalți?
- ca tine și ca mine!
- Ești nebun?
- Nu. Sunt Iuda misitul. Dă-mi arginții!
- Ia, uită-te, vrea domnul și arginți!
- Nu neapărat. Mă mulțumesc și cu lei!
- Și ce-mi dai?
- Ți-am dat deja!
- Iar începi?
- Atunci, îți dau un telefon. Cumpărați un telefon?
- Nu, domnule!
- Dar nevasta? Unde e nevasta?
- Care nevastă?
- Aia pe care o aveai, încât nu puteai cumpăra elefantul! (…)
- Păcat! Puteam să-ți vând un elefant!
- Nu, o am pe nevastă-mea! (…)
- Noroc bun ai, dacă ai și bani!
- Și tu ai?
- Nu, dar am un elefant.
- Ce să fac cu el?
- Să-l vinzi!
- Cui?
- Mie!
- Ți ce-mi dai pe el?
- Timp.
- Care timp?
- Tot timpul! (p. 90-94).
În schița Lădoiul cu orz, ironia transpare din naivitatea băiatului: „Minodora veni și-mi spuse râzând că o doare un ochi, apoi burtica, apoi pieptul. I-am ridicat rochița mai sus de umeri, dezbrăcând-o, dând s-o sărut. Dar m-am oprit… Pe pieptul ei, două umflături mai mari decât două prune altoite, de-alea goldane, stăteau înfipte acolo, sub piele, uluindu-mă… Am întrebat-o dacă într-adevăr o doare și de ce s-au umflat, la care ea îmi spune: <<Prostule… acolo-s tâțele și toate muierile bune, care fac plozi, au așa ceva…>> (…) M-am uitat la țâțele mele și degeaba… nu se umflaseră. Deci nu eram bun.” (p. 96-97).
În Lămâiul lui Alexe, ironia e subtilă. Alexe își „cumpără” scaunul de primar, cu fructe exotice. El ajunge întâiul dregător al localității, prin bunăvoința mai marilor de la județ, care după ce s-au înfruptat din „fructul magic”, îl ajută să-și vadă visul cu ochii: „…lumea îl făcuse să creadă că anumite favoruri i se cuveneau. De aceea, nu mai surprinse pe nimeni când își propuse să candideze la primărie. De la județ nu au putut să-l refuze. Se înfruptaseră cu toții din lămâiul omului (…) Vechiul primar aproape că se retrăsese din viața comunității. Iar când Alexe a fost declarat învingător, nu le-a mai rămas altceva decât să se bucure.” (p. 101-112). Toate aceste aspecte legate de modalitățile de manifestare a ironiei, de la cea caustică, la cea subtilă, continuă maniera din volumul Oul de zăpadă (Editura StudiS, Iași, 2019).
Să mai spunem că în volumul de față găsim pasaje de un lirism diafan, în care descriptivul și picturalul fac din scriitorul vrâncean un iubitor al naturii, în toată splendoarea ei coloristică. Elocvente, în acest sens, sunt pasajele de la începutul a două creații: Lămâiul lui Alexe și Accidentul.
Prof dr.Constantin Miu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
