Povestea noastră de sfârșit de an începe ca un ram uscat ce număra picăturile de ploaie ce cad peste coroana măreață a copacului. Nu știa să facă altceva, număra și tot număra.
Asta era menirea lui, ca un simplu contabil bugetar, angajat într-o fizică direcție, ce nu are multe de făcut și e mulțumit cu remunerația lui din care plătește ipotecă copacului în care s-a aciuat.
Noduros și plin de frustrări, tot încerca să se facă auzit, dând din tentaculele lui ascuțite în crengile voluptoase din care sugea seva, fără a respecta ordinea prin care clorofila își ducea sistemul mai departe.
Știa că nu va mai ajunge la el savoarea verdelui, așa că își consuma zilele zgâriind în corola din care urma să fie înlăturat.
Ușor-ușor, crengile falnice ale copacului creșteau, atingând cu frunzele lor măreția unui pom falnic.
El rămânea la același nivel... vocea începuse să îi fie stinsă, chiar dacă, din disperare, a încercat să vină cu soluții imbecile prin care susținea că salvarea se află în a îmbrăca în gresie rădăcina copacului. Crengile pline de frunze, verzi, voinice, îl priveau ca pe un saltimbanc ce încerca din răsputeri să facă un salt mortal spre a-și salva onoarea.
În prostia lui, a ajutat să urce pe lemnu-i putrezit de ură javrele ce dădeau târcoale mărețului pom, asmițindu-i în a mușca din vigurozitatea arborelui.
Dovada clară că mintea lui înveninată de preamărire a dedus că ar fi mai bine pentru el să fie înconjurat doar de coteii ce încercau să micționeze pe crengile înalte.
Ca o lege a vieții (și a fizicii sau a anatomiei), tot pe el, ramul cel mai jos, otrava vezicilor canine s-a descărcat din ce în ce mai abitir, cu fiecare faptă pe care a făcut-o.
Totul până într-o zi de iarnă, când silvicultorul a aflat despre intențiile lui și împreună cu hingherii au alungat potăile, l-au rupt și i-au dat foc spre a scăpa de năpasta intemperiilor.
Spre a nu suferi tot copacul...
Vă urez și dumneavoastră, dragi cititori ai 'Ziarului de Vrancea', un sincer 'An nou fericit, fără uscături!'