Evenimente speciale
VIDEO | S-au împlinit 80 de ani de la nașterea regretatului poet, critic și istoric literar vrâncean Florin Muscalu
20 aug 2023
2199 vizualizări
Florin Muscalu a murit într-un accident auto în toamna anului 2001. El a scris zece cărţi de poezie şi dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni de la origini şi până în 2000. A fost liderul Cenaclului Uniunii Scriitorilor din Focşani din 1979 şi până în 1989, a fost redactorul şef adjunct al revistei “V” din Focşani și primul director al postului de televiziune „Diplomatic” Focşani. Florin Muscalu a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru volumul „Arta ceaiului”.
Reamintim că în accidentul din 2001, produs în Călăraşi, şi-au pierdut viaţa, pe lângă poetul vrâncean Florin Muscalu, şi Traian Olteanu, colegul şi prietenul său de-o viaţă, dar şi scriitorul Iustin Pantu. Scriitorii se întorceau de la o întâlnire literară. Publicăm în continuare materialul transmis de Fundația Culturală Florin Muscalu la împlinirea a 80 de ani de la nașterea poetului vrâncean.
80 de ani de la nașterea scriitorului vrâncean Florin Muscalu!
”Poezia lui Florin Muscalu se afla în Istoria Literaturii Române" - Alex Ștefănescu.
"Florin Muscalu este un poet autentic" - Alexandru Piru.
"Vocatia de poet a lui Florin Muscslu este incontestabilă" - Dorina Grasoiu.
"Florin Muscalu se integrează fantazismului nostru modern, ale cărui stele fixe, sunt, în afară de autorul Întunecatului aprilie, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Leonid Dimov și Emil Brumaru. Estetica sa este un pan-lirism, răsfrânt în ungherele cosmosului mic" - Ion Negoițescu.
Muscalu Florin. Data nașterii, 13 aug. 1943, Lipnic-Ocnita, judetul Hotin, Republica Moldova.D: 27 sept. 2001, Lehliu.
Poet. Membru titular al Uniunii Scriitorilor. Premiul Asociației Scriitorilor din Iași - 1992, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova - 1996.
Absolvent al Liceului din Râmnicu Sărat; urmeaza cursurile Institutului Pedagogic din Constanța. Redactor la TV din Focsani.
De la debutul editorial din 1970 (”Țara bătrânului fotograf”) și până la ultimele volume de versuri (”Puterea Lunii”, 1985 sau ”Viața și vremea”, 1987), Florin Muscalu cultivă o poezie de factură elegiacă și fluidă, în care respirația provinciei aglutinează motive de extracție livrescă pe linia unui fantezism modem.
Cu ”Țara bătrânului fotograf” (1970), Florin Muscalu aduce poezia obosită a provinciei, în tonalitate elegiacă, unde intruziunea livrescului (din ”Un fel de Hamlet” sau ”Elegia pentru mine”) nu poate escamota aplecarea spre sentimentalism și preferința pentru fluiditatea versului clasic, ca în ”Provinciala”;
„Trec prin parcurile de provincie pensionarii
Până când li se îngălbenesc bastoanele la fiecare,
Și-atunci. ajunși cărunți, parcă se reazemă
Pe-un asfințit de lumânare"
Poezia e „lupoaica albă", blândă, rostită de un herald întârziat, care își construiește versul pe motivele clasicizate de manierism: melcul, chihlimbarul, păunul, privighetoarea etc. Investiturii simbolice, mult accentuată in volumul ”În hainele scumpe-ale mierlei” (1982), sunt de preferat decantările pe linia inflexiunilor redevabile, în parte, descintecului:
„Mătasea broaștei, ingeresc,
Adusă din Stambul ceresc,
S-așază purpura pe umeri
Să nu poți zâmbetul să-i numeri,
Și boarea nopții, subterană,
Reginei ce nu șade-n strană" (Regina bălții).
Fantezismul modern, amintind de poezia lui Emil Botta sau, mai nou, de aceea a lui Emil Brumaru și evocarea elegiacă (”Celesta Moldova”) se aglutinează în confesiunea directă, adesea discursivă.
Volumele ”Puterea Lunii” (1985) și ”Viața și vremea” (1987) aduc, în plus, elogiul cărții, proiectat și acesta pe fundalul unui sfârșit de ciclu istoric:
„O casă de cărți răsturnate-n câmpie,
Porumbeii sălbatici sub razele literelor,
Suind spre cer flacara morții, ceata vânată-a gușelor,
Nimeni nu vede biblioteca-n zbor
La acest sfârșit de mileniu,
O casă cu cărțile-amare, filă cu filă,
O casă cu cărți, mici tronuri regale-n incendiu,
Răsturnate de Marea-vremurilor-Bibliofilă" (”Moșie”).
Poezia lui Florin Muscalu, aluvionată de lectură, înnobilează provincia, resimțită nu la modul bacovian, ci drept spațiu ce favorizează contemplația, unde „după-amiaza devenea bibliofila" (”Argintărița”), iar trăirile împrumută veșmântul motivelor de recuzită manieristă și romantică.
OPERA: 12 volume de poezie. Dicționarul scriitorilor și publiciștilor vrânceni.
REFERINTE CRITICE:
I. Beldeanu, in Convorbiri literare, nr. 10, 1985;
I. Holban, in Cronica, nr. 27, 1985;
L. Ulici, in Romania literara, nr. 37, 1985;
I. Rotaru, O istorie a literaturii romane.
Ion Negoitescu, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Alexandru Piru, etc.
Un poet de o indiscutabila autenticitate
Versurile lui Florin Muscalu ilustrează un filon dispărut în producția poetică de azi, o conceptualizare elegantă, o transparență prin care se întrevăd simbolurile, o structură
prozodică tradițională.La distanță de atmosfera stradală și de bar, de progresiva blazare a tinerilor actuali, ele fac legătura cu modalitatea lui Emil Botta, dar și cu cea a lui Lucian Blaga,
cu începuturile liricii Cercului literar sibian, datorate unor Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu.
Nostalgia subiectivă se interpenetrează cu nostalgia unui alt timp literar:„Mult aș fi vrut ca poemul acesta/ Să fie o sărbătoare a spiritului,/ Să i se pună un nume
necunoscut/ Așa cum oamenii ce vor veni după noi/ Nu știm ce nume vor purta.../ În cimitirul poeziei aș vrea să existe/ Mausolee bogate, făcute din piatră avară, (...) Stau pe scările marilor clădiri,/ Așezat ca în Grecia, cu fața spre cer,/ Și, dintr-odată, marele cimitir al Poeziei...”(Poemul cu nume necunoscut). Decepția prezentului e aici conținută. Spre a-i face față,
autorul recurge la recuzita unui decorativism abundent, incluzînd în liniile sale referințe naturiste aidoma unui gir al naturii. Obîrșia rurală intervine suculent: „Prigoriile, arhitectura aurului/ Înălțîndu-se. Rapiță-n galbenul zbor.../ Un stol de prigorii adormit pe pămînt/ Înflorește primăvara. O, dulcele nor/ Tupilat sub copitele zburătoare.../ Cine mai potcovește astăzi prigorii?” (Potcovarul de păsări). Sau: „O așezare – într-un ținut/ Îndepărtat al văzului. O ruină./ De ceară cerească, albastră, ce se/ Zărește uneori în asfințit. Și o albină/ Uriașă cât Mierla-mi, ce-și poartă/ Sânul, precum punga de aur” (Viața albinelor).
Nu o dată întîlnim elementele unui celest livresc în aceeași cheie de patriarhal pastel: „Bătrînele cărți, ceruri bătrîne,/ Chirilică, greacă, sanscrită,/ Țiglele lor de-o culoare necunoscută-i,/ Rîndunelele își fac cuibarele în litera lor aurită...” (Litera aurită). Primăvara, cîrdurile de păsări trec pe boltă „așezate sub forma unor mari hieroglife necunoscute,/ Prin a căror lentilă de aur se zăresc/ Umbrele veacurilor, celelalte anotimpuri” (Meteoritul hieroglif). Înălțîndu-și privirea spre cer, poetul își caută interogativ destinul sideral: „Pui un răspuns sub cerul înstelat/ La întrebarea stelelor din vară.../ De pildă, de ce umbra ți s-a dat/ Atunci cînd viața singură coboară...// Ce zare-n veac ne șlefuiește ființa,/ Cum apele se șlefuiesc pe ele,/ Ca-n micul fluviu, cel ce îl plutim,/ Punem răspuns cu fața înspre stele...” (Elegia punerii întrebării).
Atracția lui Florin Muscalu către îmbelșugata viață organică, parte a Creației inițiale, pare o încercare de-a dobîndi proteguirea acesteia. Cultul deopotrivă al micilor viețuitoare și al florilor revine constant cu o melancolică tandrețe:„În mijlocul mării aceleia/ Un melc ca hipnoza răsare prin veac,/ Păunii se-nșiră la intrarea în scorbură/ Și lebede negre plutesc fără lac...” (Elegia marelui auz). Ori imaginea rustică de-o rodnicie virtuală sacralizată ce ni-l evocă direct pe Blaga: „Cum șipotă meiul uleios, pus ca roua,/ Un rîu de minuscule chihlimbare.../ Sămînța dormind sub povara-i/ Alunecă-n somn. O uitare...// Tîrzia-i lumină e-n cumpăna sfîntă,/ Prepelițele-s grele de ea,/ Nu-s ele aicea acelea ce cîntă,/ Ci meiul, cînd din ceruri cădea...” (Căderea meiului).
Dar n-am putea omite nici referințele funebre, aidoma unor vaticinări ale propriului său tragic final prematur: „Alba coală de hîrtie din fața poetului,/ Ca lespedea de
marmură ilumina./ Sub ea, un tînăr mormînt/ Pe care nimeni nu îl știa...” (Alba coală). Sau:„Acum, la sfîrșit, groapa comună a poeților/ Este goală. Ce să punem în ea?” (Niagara
plîngînd).
Sau o poezie remarcată și de Al. Piru, adresată unei Elis, accepție figurativă a Poeziei, nu altcineva decît sora lui Georg Trakl cu care acesta pare a fi avut în scurta-i existență
raporturi incestuoase. Poezia însăși ca dramatică ipostază a unui incest: „Scriu greu acest testament al metaforei.../ În el voi spune ceva despre erudiția morții;/ Iubita mea pînă la
jumătate de moarte/ Și eu sărutînd-o... (...) Toate acestea se petrec în vechile toamne,/ Din care vor ieși mai multe fete/ În purpuritatea avară a morții,/ Cu chipul cerului, Elis!// Eu, bătrîn
2 pe un scaun de lemn,/ În mijlocul unei păduri, la o masă de lemn,/ Sărutîndu-mă cu fata Elis, sora lui Elis,/ Scriu acest testament al metaforei:// Las bunurile mele morale/ Cerul înstelat,
Fata Elis, Viața/ în mîna Metaforei, a lui Trakl,/ Pe această masă umbroasă de lemn”(Testamentul metaforei).
”M-am întîlnit ultima oară cu Florin Muscalu cu puține zile înaintea tragicului accident care i-a curmat viața în floarea vîrstei.Un poet de o indiscutabilă autenticitate ce nu se cuvine uitat”-.
AEX ȘTEFANESCU - DESPRE OPERA LUI FLORIN MUSCALU !!
Cea mai stranie și emoționantă imagine folosită vreodată de un poet pentru evocarea lui Eminescu îi aparține lui Florin Muscalu.În poezia Luna, din volumul său de debut, Țara bătrânului fotograf, publicat în 1970, el face presupunerea că Luna este craniul fabulos-fosforescent al marelui poet. Eram în ultimul an de facultate când am citit această poezie, dar metafora mi-a rămas în amintire. Chiar și în prezent, dacă într-o noapte mă uit la Lună, văd , sub puterea sugestiei, figura cosmicizată a lui Eminescu, privind lumea de foarte sus, așa cum obișnuia să o privească.Încă de la primele sale versuri, apărute în 1964 în revista Luceafărul, Florin Muscalu s-a remarcat prin îndrăzneală artistică (nu și prin teribilism). Era poet, își asumase
firesc condiția de poet, iar strădania lui era să transmită emoții, nu să facă paradă de talent literar. Și mai trebuie spus ceva. Ca și prietenul său de o viață, Traian Olteanu, împreună cu care și-a găsit moartea în 2001 într-un cumplit accident de mașină, era un om responsabil, lipsit de vocația scandalului, care a avut însă mult de pierdut din cauza modului său cuviincios de a trăi. Când l-am întâlnit, odată, la Focșani, la o lansare a unei cărți publicate de Traian Olteanu (cu care am fost prieten și pe care lam îndrăgit pentru că iradia bunătate), Florin Muscalu era îmbrăcat în costum și cravată, ceea ce m-a frapat. Poeții au de obicei o altă„uniformă”, aceea pe care o ironizează caustic Eminescu: „Nespălat, neras să umbli,/ Și rufos și deșuchet −/ Toate-acestea împreună/ te arat-a fi poet.”
Împreună cu Traian Olteanu, Florin Muscalu a fondat și condus Revista V.Ideea de șef este privită cu mefiență în lumea literară, ceea ce reprezintă din punctul meu de vedere o nedreptate strigătoare la cer. Șeful este, în realitate, servitorul de lux al propriilor săi subalterni, întrucât deobicei el rămâne în redacție să lucreze, iar ei se duc fără griji la o cafenea ca să persifleze, în dialoguri spumoase, conducerea redacției.Florin Muscalu nu avea vocație de șef (avea doar sentimentul răspunderii), vocația lui era aceea de poet. O dovadă printre altele o constituie continuitatea impresionantă a activității lui poetice. O viață întreagă a scris, a scris, a scris versuri, cu o mare mobilizare sufletească. În cărțile de poezie pe care ni le-a lăsat pulsează încă inima lui.Inițiativa doamnei Doina Stela Muscalu de a alcătui o ediție retrospectivă a operei celui dispărut este binevenită, cu atât mai mult cu cât îngrijirea ediției este realizată cu o remarcabilă competență. Cartea va fi fără îndoială un prilej de încântare pentru iubitorii de poezie, dar și un instrument de lucru indispensabil pentru criticii literari.Prin dezinvoltura și inventivitatea sa, prin grație, prin aerul că nu doar trăiește, ci se și joacă de-a viața, Florin Muscalu anticipă modul de a scrie al lui Mircea Dinescu:„Doamnă, aveţi părul cam târziu…/ Aţi venit la balul meu mascat,/ Din trei ceşti de aur beţi mereu/ Sufletul acesta de bărbat…// Ardeţi, doamnă, măştile tăcerii –/ E-o tristeţe mare-n omenire;/ Balul nu se mai termină niciodată,/ Ceştile s-au spart de nemurire…” (Bal mascat).
Asemănările sunt însă doar fulgurante și se explică printr-un preaplin al tinereții care se revarsă din poezie ca spuma de șampanie dintr-o cupă de cristal. Există similitudini și cu poezia lui Leonid Dimov sau cu aceea a lui Emil Brumaru, explicabile prin aceeași bucurie tinerească de a scrie poezie. Florin Muscalu are, ca poet, ceva numai al său și anume o gravitate visătoare, care răscolește sufletul cititorului sensibil.Nu poate fi ignorat caracterul livresc al multora dintre poemele sale. Cititul este pentru poet și un mod de a visa. Scriitorii devin în versurile lui personaje de vis. Am văzut reprezentarea onirică a lui Eminescu, iat-o acum și pe cea a lui Bacovia:
„Astă seară dansează domnul George Bacovia,/ Ca un gât de lebădă vie…/Doamnele vor fi îndrăgostite/ De culoarea lui viorie…// Dansul ne va privi din fereastră/ Ca un foşnet de noapte/ Tăcerea ne va rămâne în ochi,/ Dansul va sui până-n moarte…” (Dans).
Această poezie poate fi considerată și un scurt text critic. „Culoarea lui viorie” și „dansul va sui până-n moarte” sunt posibile definiții critice – inspirate – ale bacovianismului.Un sentiment de pierzanie și melancolie străbate aproape întreaga operă poetică a Florin Muscalu. Poemul din al cărui titlu –Elegie din țara bătrânului fotograf – s-a desprins titlul volumului de debut ilustrează această stare de spirit:
„
Astăzi sunt mai trist cu-o elegie…/ Fiul meu în viaţă vei veni Risipitor…Cineva ne bate-n geam cu moartea,/ Care are suflet de cocor…// L-am văzut aseară la fereastră/ Pe un cal de limpede gutui,/ Purtând gluga trasă peste pene/Se uita pe sub aripă amărui…// Avea arme pentru taină ca tâlharii/ Prinse-n brâu cocorul migrator…/ Care dintre voi l-aţi împuşcat,/ Spre tristeţea elegiilor?…”Versul „Cineva ne bate-n geam cu moartea” este antologic. La fel – versul „
Se uita pe sub aripă amărui”. Poetul găsește surprinzătoare combinații de cuvinte, cu care produce un declic în afectivitatea noastră. Ne tulbură. Ne face să rămânem gânditori după ce terminăm de citit o poezie a sa.Asemenea formulări, nu numai ingenioase, dar generatoare de lirism, apar în multe
dintre poeziile incluse în volumele publicate de Florin Muscalu de-a lungul anilor. Poetul pare inepuizabil. Nu se plictisește niciodată și nici nu devine plictisitor. Dacă ar trebui să folosim un singur cuvânt pentru a-l caracteriza, acesta ar fi prospețime. Un colecționar de metafore inedite ar avea ce să transcrie din textele sale:„Am văzut o pasăre de seară/ Cum zbura deasupra marii legi.” (Pasărea); „Ea se născu din fum de salamandre” (Semn); „Se-aud somnambule cărțile în biblioteci” (Ediții iubite); „Toată lumea îmbătrâneşte de ceva./ Eu voi îmbătrâni din cauza poeziei nescrise” (La masa de scris) etc.
Un poem-parabolă despre raritatea poeziei în lume, comparabil cu Mistrețul cu colți de argint al lui Ștefan Aug. Doina este Lupoaica albă, care reprezintă și o profesiune de credință a poetului. Cine ar citi doar acest text și-ar da seama că autorul lui merită să rămână în istoria literaturii fie și numai pentru ardoarea cu care s-a devotat poeziei, pentru un fel de încredere mistică în salvarea prin poezie. Versurile au o muzică a lor, care reverberează amplu și transformă narațiunea baladescă în legendă:
„În scorbura foşnind pe fundul mării,/ Cu suflet fumuriu de depărtare,/Trăieşte o lupoaică, poezia –/ Lupoaică albă care nu mai moare.//În cer se văd înalt acele scorburi,/ Deasupra lor cu steaguri trecătoare,/ Când bufniţele verzi cu ochiul lirei/ Păzesc ţinutul aşezat sub mare.// Din veac în veac ea urlă speriată,/Se-aude pe pământ o dată la un veac,/ O doare ugerul de fată/ Şi doi copii pot suge deodată.// Târziu se-ntorc copiii străvezii,/ Unul se duce-n cer mai sus de lume,/ Altul coboară pururi în pământ/ Şi între ei lupoaica, vechiul nume.// Azi-noapte, marea ne cerea copiii,/ Ne apropiem de-acest sfârşit de veac,/ Lupoaica albă urlă-ndurerată/ Şi doi copii aşteaptă vechi şi tac.// Foarte târziu, copiii străvezii/ Mult peste noi trecând în depărtare/ Cu chipurile arse, ca de crini,/ Îşi vor trimite ei copii lor în mare,/ Până când sfântă şi ca o mireasă,/ Pe ape-i va pluti cadavrul – fum,/ Când gura ei nu va mai fi aleasă,/ Nu va mai fi lupoaica de acum.”
Poezia lui Florin Muscalu se caracterizează, paradoxal, printr-o delicatețe plină de forță. Această poezie te face să te gândești la un bărbat puternic și tandru, nu la unul efeminat și narcisist. Sunt versuri pe care nu le-ar fi putut scrie nimeni altcineva decât el. Iată un exemplu:
„Îţi dăruiesc masa mea de scris,/ Seamănă cu un jug al privighetorilor…”Masa de scris comparată cu un jug al privighetorilor... Doar această comparație să o fi gândit un autor și tot s-ar fi remarcat în peisajul poeziei românești prin curaj artistic.Recitind poemele lui Florin Muscalu așa cum sunt dispuse, în ordine cronologică, în acest volum, putem lua act de o consecvență stilistică rar întâlnită. Este ca și cum autorul s-ar fi așezat la masa de scris o singură dată și nu s-ar mai fi ridicat până la terminarea întregii sale producții lirice. Se poate sesiza totuși și o evoluție, dar numai de către un cititor foarte atent, pentru că este lentă și discretă.Poezia lui Florin Muscalu a devenit în timp ceva mai... enigmatică. Ajuns la deplină maturitate, poetul tinde să se exprime eliptic, ca și cum nu se mai adresează unor cititori numeroși, ci mai degrabă lui însuși. Unele versuri au chiar un caracter sibilinic:
„Am citit acea carte a morţii, încă nescrisă,/ Şi totuşi, de mine văzută, legată în aur strâns,/ Şi nu-mi mai aduc aminte în ea ce spunea,/ Atât mi-amintesc, că, citind-o, am plâns…” (Cartea lumii).
Dispariția prematură a poetului mărește misterul. Mesajul său a rămas neterminat.Dar ceea ce a reușit să ne transmită merită toată atenția. Învins ca om, Florin Muscalu este un învingător ca poet.”Alex. Ștefănescu
Citiți și articolul publicat în Ziarul de Vrancea, imediat după aflarea veșticii tragicului accident de circulație din 27 septembrie 2001, în care și-au pierdut viața scriitorii vrânceni Florin Muscalu și Traian Olteanu
Traian Olteanu și Florin Muscalu au intrat în lumea Veșniciei
Ieri dimineață, în jurul orelor 10:30, un cumplit accident de circulație a curmat viața scriitorilor vrânceni, Traian Olteanu și Florin Muscalu. Ei se aflau într-o Dacie Nova și se îndreptau, împreună cu scriitorul sibian Iustin Pantă, spre București, la o întâlnire a scriitorilor cu președintele Ion Iliescu.
Încă de duminică, cei trei au participat la o reuniune a scriitorilor ce a avut loc la Neptun. Drumul spre capitală le-a fost, însă, fatal. O clipă de neatenție, combinată cu oboseala șoferului, Traian Olteanu, a făcut ca în localitatea Dilgan, județul Călărași, Dacia Nova să părăsească sensul de mers și să pătrundă pe contrasens. În acel moment, mașina s-a izbit violent cu un alt autoturism, înmatriculat în Constanța. Cumplitul impact s-a soldat cu moartea fulgeratoare atât a lui Florin Muscalu și Traian Olteanu, cât și a lui Iustin Pantă. În accident și-a găsit sfârșitul și Dumitru Vasile, de 58 de ani, unul din pasagerii din Dacia constănțeană. Într-o stare critică se află și șoferul acesteia, Berinel Răducanu, de 27 de ani din Armășești, județul Ilfov și Puiu Baicu, de 29 de ani, din aceeași localitate. Din amândouă autoturismele nu a rămas decât o masă contorsionată de fiare.
Prieteni pe viață și pe moarte
Ca o fatalitate, prietenia dintre Traian Olteanu și Florin Muscalu a trecut ieri dincolo de moarte. Așa le-a fost scris, ca destinele lor, împletite încă din tinerețe, să rămână legate pe vecie. Florin Muscalu avea 58 de ani. Era căsătorit cu Doina, profesoară la Școala nr.9 din Focșani și avea doi fii: pe Camil, asistent universitar la Los Angeles și pe Laurențiu, profesor de sport și antrenor la Juventus Focșani.
Traian Olteanu aniversase anul acesta șase decenii de viață. Era căsătorit și avea un băiat care a rămas să-i ducă mai departe numele. "Un nume? Fiecare duce cu sine un nume. Viața se numește - VIAȚĂ. Cănd o chemi, moartea răspunde - MOARTE". Ce trist și cât de dureros de adevărat sună acum cuvintele sale adunate într-una din scrierile lăsate posterității...
Născut in Galați, prozatorul, dramaturgul și publicistul Traian Olteanu și-a legat numele și activitatea literară de orașul de pe Milcov. A absolvit Facultatea de Filologie din Iași și a urmat apoi cursuri post-universitare de jurnalistică.
Prietenul sau, poetul, criticul și istoricul literar Florin Muscalu, s-a născut la Tarutino, în Basarabia, la 13 august 1943. A absolvit la rândul său Facultatea de Filologie în Constanța și a studiat jurnalismul la București.
În 1969 au devenit redactori la ziarul local "Milcovul", publicație la care au rămas timp de 20 de ani. Împreuna au fondat "Revista V", editată la Focșani de Uniunea Scriitorilor din România, ai căror membri erau. Traian Olteanu a devenit redactorul șef al publicației, iar Florin Muscalu redactor șef adjunct. De numele lor se leagă și apariția primului săptămânal vrâncean intitulat "Diplomatic TV", cât și înființarea primei televiziuni locale cu același nume, care a transmis prin cablu. Ulterior cei doi au editat o revista de specialitate cu specific viticol, "Gazeta podgorenilor", reușind chiar să scoată doua ediții ale "Almanahului podgorenilor".
În momentul accidentului, atât Traian Olteanu cât și Florin Muscalu erau angajați ai postului de televiziune local "Diplomatic TV", în funcția de consilieri.
Personalități marcante ale spiritualității românești
Activitățtile scriitoricești ale celor două personalități trecute acum în neființă constituie capitole distincte în "Dicționarul scriitorilor și publiciștilor vrânceni", scris chiar de Florin Muscalu. Printre cărțile ce mai poarta semnatură lui se numară zece volume de poezie și nenumarate lucrări, despre care au scris recenzii Laurențiu Ulici, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Alexandru Piru. Pentru volumul "Arta ceaiului" a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din Iași și a fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Asemănat unui "liric ingenuu, cu lancea unui nou cavaler al Tristei Figuri înmuiată în rana și pulbere lunară și îndreptată împotriva marilor dezamăgiri ale timpului implacabil", Florin Muscalu va rămâne pentru totdeauna "un copil-bătrân cu visuri de melci și parcurgând drumuri de lebadă spre Damascuri și Grecii clare, un fantezist în linia lui Dimov și Brumaru, copleșit de fantasma lupoaicei albe care nu-i altceva decit poezia".
Despre Traian Olteanu se poate spune că a fost el însuși un personaj al romanelor sale. Pe lângă colaborarile cu numeroase publicații centrale, atât ca ziarist cât și ca scriitor ("România Literară", "Luceafarul", "Convorbiri Literare" etc.), a fost singurul ziarist profesionist din Vrancea laureat al Concursului național de reportaj din 1970. Debutul editorial l-a avut cu "Însemnări târzii", apărut în 1979 la Editura "Junimea", cu care a câștigat concursul de debut. Teatrul lui Traian Olteanu a fost jucat la radio și televiziune. Iar dintre lucrările lui, amintim "Muntele și piatra", "Umbra cuvintelor", "Adâncul oglinzii". Sunt doar citeva dintre multele volume în care se remarcă grija scriitorului față de personajele sale, simțind în același timp nevoia de a se introduce printre ele. Traian Olteanu a fost văzut de colegii de breaslă ca fiind el însuși un personaj despre care se poate scrie un roman.
La aflarea veștii trecerii în neființă a celor doi oameni de cultură focșăneni, președintele Consiliului Judetean, Marian Oprișan, împreună cu toți oamenii de afaceri aflați la "Topul firmelor vrâncene" au păstrat ieri un moment de reculegere.
Doliul scriitorilor
Reuniunea de la Neptun, la care cei doi scriitori participaseră, urma să fie finalizată ieri după amiază, cu un cocktail la Casa Vernescu din București, în prezența președintelui Ion Iliescu. Cutremuratoarea veste a zguduit însă intreaga lume scriitoricească a Uniunii Scriitorilor din România. În acel moment, festivitatea care trebuia să fie una a bucuriei, s-a anulat. Împietriți de durere, toți scriitorii care au participat la reuniunea de pe malul mării au ales să-și plângă colegii la sediul Uniunii Scriitorilor. "Sala oglinzilor" din acea clădire a fost îmbrăcata în tristetea doliului. Zeci de lumânări au vegheat ridicarea la cer a sufletelor trecute în lumea umbrelor. Cu doar câteva ore înainte, părăseau împreună litoralul. Nimeni nu bănuia că trei dintre ei o vor lua, ănsă, pe alt drum.
Odată cu dispariția fulgerătoare a celor doi mari scriitori, spiritualitatea vrânceană nu va mai fi aceeași. Dumnezeu să le așeze sufletele în rândul celor drepți și să le facă mai ușoară trecerea în lumea Veșniciei! (Laura Breană, Ramona Grigore)
Ziarul de Vrancea nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.
