Foto | Pentru o zi am retrăit viaţa idilică a Vrancei de altădată
Miercuri, 21 iunie 2023, Muzeul Vrancei a pregătit o mare surpriză, prezentând într-o expoziţie scoasă din „cotloanele” mai puţin ştiute ale Muzeului, „Lăzile de Zestre”, la mare căutare până mai acu 70 - 80 de ani.Când fetele din Vrancea tradiţională, zona de munte în special, nu se măritau şi nu plecau de acasă fără Lada de Zestre în care se aflau adevărate comori. Cel care a descris, cu mii de amănunte nunta surorii lui - care a avut de asemeni o Ladă de Zestre pe măsura posibilităţilor familiei, a fost sovejanul Ion Răduţă, care a lăsat amintiri pline de farmec şi culoare, redate cu nenumărate amănunte, cum numai un copil poate reţine. Naşterea, căsătoria, botezul, moartea, erau elementele principale după care se trăia viaţa. Acolo unde erau fete în casă totul începea pe la 11-12 ani când rudele pregăteau zestrea, ţinută în celebra ladă. Tot atunci fetele erau scoase de mame la joc, acolo era adevăratuL târg al fetelor, un târg fără bani. Acolo îl vedea fata pe băiat şi băiatul pe fată, câte parale face, dacă fata e isteaţă, dacă ştie să se poarte în lume, dacă-i harnică şi după 2-3 ani de joc se alegeau unii pe alţii. Aşa de important era jocul în faţa oamenilor şi a satului încât, chiar dacă erau plecaţi toată săptămâna, duminica trebuia musai să fie acasă toţi cei care erau „puşi în joc”. Fetele, „puse în joc” de la 14 ani, erau întotdeauna însoţite de mamele lor care dirijau totul.
La Galeriile de Artă din Focşani, cei care au venit la vernisajul expoziţiei au avut ce asculta şi povestitorii au avut ce vedea mai ales că ştiau - cât de cât, sau poate mai mult, rosturile şi obiceiurile de odinioară.
„Patul, masa, blidarul, colţarul şi lada, cam atât era mobila unei camere”, spune Nelu Dumitrescu, un domn ajuns la venerabila vârstă a cunoaşterii, îndrăgostit iremediabil de frumuseţile, unele pierdute de-a lungul anilor, dar şi de cele salvate, care musai trebuie date mai departe. „Lada de Zestre” a avut întotdeauna un loc aparte în gospodăria cu fete, dar şi în sufletul fetelor care, odată măritate, plecau în lume însoţite doar de „Lada de Zestre...” şi de ceea ce primeau de la părinţi.
„După Primul Război Mondial, când satele de la Vidra în sus au fost bombardate, cei care s-au întors din refugiu n-au mai găsit nimic. Atunci s-a schimbat şi moda, cămăşile cu model dificil nu s-au mai cusut pentru că nu mai era timp. Ziua era de munca, doar noaptea, fetele de măritat lucrau la zestrea lor până târziu”, spune domnul Nelu Dumitrescu din Tichiriş.
Pentru tot ce s-a întâmplat la acea vreme, omul meu de bază este meşterul popular
Ţica Geană, care spune că părinţii de fete se pregăteau din timp pentru momentul în care fata pleca de acasă prin căsătorie.
„Să vă spun exemplul meu. Pe când aveam 12 ani, maică-mea a început să-mi facă zestre: cuverturi de pat, val de păretar ca să îmbrace o casă... Mama fetei avea obligaţia asta, să îmbrace o cameră, două, casa toată, după cât erau de înstăriţi părinţii fetei. Fiind singură la părinţi, maică-mea, la vârsta de 12 ani, s-a hotărât că nu mă mai dea la şcoală, deşi învăţam foarte bine. Mi-a spus că ea lucrează pentru mine ca să mă aibă alături, <<să nu-mi plângă scrisorile>>”, asta era vorba ei.
A început cu catrinţe mai simple, de purtat la lucru, apoi vreo 5 catrinţe cu modele, deosebite. Toată ziua şi toată noaptea, mergând pe drum la vecini, răsucea fir pentru catrinţe.
„Când am împlinit 15 ani o vecină şi-a făcut casa lângă noi şi s-a orientat din ce familie mă trag, că aşa se-ntreba pe atunci, <<din ce viţă vii!>>. Străbunicul meu fusese preot, aşa că vecina spunea, <<luăm fata lu cutare, că-i din viţă mai bună>>. Maică-mea era în putere şi putea să ne ajute aşa că, la 15 ani jumătate s-a fixat nunta. Zestrea era făcută cam la jumătate. După nuntă am mai lucrat vreo 4 ani de am îmbrăcat toate camerele şi-am mai completat restul de zestre. La noi, în Soveja, este unicat, se-mbracă de sus până jos camerele cu păretar, năvade şi jos se face un fel de adamăscuţă cu verde şi albastru, 60 cm care vine brâul de jos. Şi mai jos, 40 cm, se vede varul acela cu sineală, ca să se vadă cât de îngrijită şi de curată este casa”.
Ce purta mireasa în ziua cea mare, ne spune tot tanti Ţica Geană, care şi-a pregătit zestrea şi s-a măritat cu un flăcău din sat. Cam aşa arăta o mireasă acum 70 de ani, cum o vedeţi învesmântată pe tanti Ţica, lângă războiul de ţesut. Începând cu mireasa, naşii, socrii, toţi purtau la costumul naţional jacheta: la bărbaţi era din stofă, la femei din catifea, cusute cu fir metalic. Le lucrau măicuţele restul era lucrat în Soveja, de mâna bunicilor şi a mamelor. Toată iarna lucrau la lampă. Trei luni le lua să facă o cămeşă a cărei pânză era ţesută tot în casă. i)
„În prima zi a nunţii, adică duminica, mireasa purta voalul pe cap, dar a doua zi era legată cu marama. În ziua cea mare îmbrăca o cămaşă nouă şi catrinţa de mireasă”.
- Ce lucra fata care urma să se mărite? întreb.
„Începând din lăsata-secului, de postul Crăciunului, fata cosea cămaşa pentru mire şi cămaşa pe care urma s-o poarte ea. Pentru soacră cosea o cămaşă cu un model mai simplu. Pentru ea, viitoarea mireasă cosea două cămeşi. Nunta ţinea 4-5 zile, dar 2 zile trebuia să fie îmbrăcată foarte frumos; în prima zi purta un costum, a doua zi alt costum”, spune tanti Ţica Geană din Soveja.
- Cine ţesea catrinţa? întreb
„Erau 3 femei aici în sat, printre care şi o mătuşă a mea, care lucra cu fata ei. La catrinţă trebuie două persoane, se pune model în spate, pe iţe, iar una sta în faţă, la ţesut cu suveica. Alesătura e făcută din mână. Dacă eu aveam un model, următoarea mireasă căuta alt model, unicat Tot ce se lucra, se păstra în familie, nu se înstrăina nimic. Şi la cămeşi era la fel. Dacă venea o surată în vizită, fata băga lucrul sub pernă, să nu-i vadă modelul. Când ieşeau la horă, fiecare avea modelul ei. Era o întrecere, să arate fiecare cât este fata de harnică şi de gospodină”.
- Cât costa un costum de mireasă? întreb
„Numa jacheta - auzeam discuţia la bunici - echivala cu preţul unei vaci, iar catrinţa cam tot atât. Cămeşa o cosea viitoarea mireasă, dar erau şi fete care nu se pricepeau. Ştiu o femeie din sat care şi-a ţinut băiatul la facultate din cusut cămeşi pentru fetele care nu ştiau a coase..., dar costa”, mai spune tanti Ţica Geană.
Din păcate nu se mai aud nici vorbele magice din ziua nunţii, când alaiul mergea la mire, de acolo la naşi şi de la naşi veneau cu toţii la mireasă. Prima dată intra feciorul cu plosca cu vin şi cu colocoşenia, care spunea: „Bună dimineaţa, am venit cu săpăliga de argint să scoatem floricica din pământ. Că aici e cam ofilită, s-o ducem la casa noastră, s-o punem la fereastră .”
Tanti Ţica Geană, din Soveja, e tristă, „Aici am deschis ochii, aici am trăit. Îmi pare rău de ce nu mai e, c-a fost o lume de valoare, s-a lucrat mult la noi. Treceai noaptea şi vedeai lumină. Se sculau femeile de la 4 şi lucrau la război. A fost o lume care nu mai e, sau chiar dacă mai e..., le numeri pe degete, să ducă mai departe, să nu se piardă tradiţia. Câtă artă, câtă răbdare, toate plecau după mâinile lor. Cununia, hora mare nu se mai fac. Doar colacul se mai aruncă şi se mai face o horă mică. Nu mai e ce-a fost odată, nu mai e...”, şopteşte tanti Ţica Geană, de pe mâinile căreia au ieşit minuni... şi pe care aş fi vrut s-o văd la Galeriile de Artă, ar fi fost o onoare pentru noi toţi, prezenţi acolo.
De la Paltin a venit doamna Drăguţa Miloiu, custodele Muzeului din localitate.
„Evenimentul de astăzi este minunat, păcat că a venit puţină lume din oraş. Am avut privilegiul să vedem şi alte comori ale Muzeului Vrancei, azi, la <<Lada de Zestre>>. Am admirat cămăşile care seamănă cu cele din Muzeul din Paltin, de unde vin şi-mi place să cred că sunt încărcate cu energie pozitivă, deoarece i-au însoţit pe oameni la ocazii speciale din viaţa lor, Hore, Nunţi Cununii, la Biserică. În general au fost păstrate cele de sărbătoare...”
- La Paltin, mai sunt Lăzi de Zestre?
„Sigur, avem câteva la Muzeu pentru că fiecare fată trebuia să fie însoţită de Lada de Zestre în momentul în care se căsătorea. Şi mama mea a avut Ladă de Zestre, un model mai nou, pe care o păstrez ca pe un obiect de suflet. Aş vrea să vă spun câteva versuri despre ie, care are o frumuseţe cu totul specială. O poate purta o copilă, o tânără fată, o femeie căsătorită dar şi o bătrână, nu-şi pierde niciodată splendoarea şi nici nu se demodează, dar dă strălucire, maiestate, celei care o poartă. Am să va spun o poezie, dacă vreţi, şi-mi veţi da dreptate, căci însuşi cel care ne veghează, o poartă ...”
„Călcând desculţ pe marea Veşnicie, cu pasul greu şi sigur de ţăran,
Eu cred că Dumnezeu pe sub suman întotdeauna a purtat o ie.
E-o ie veche cu canafi şi flori, cum cos femeile de casă,
Când sunt Bărbaţii lor plecati de-acasă...
O ie de purtat la sărbători, amirosind a mir şi busuioc, cum însuşi Raiul uneori miroase,
O ie pe care doar îngerii o pot coase cu cerbi, cu maci şi cruci din loc în loc.
De unde-o are? Dumnezeu mai ştie, cu pânza ei ţesută la război.
Dar şi la Judecata de Apoi El, Domnul, se va îmbrăca în ie.”
„Şezătoarea” Focşani, condusă de doamna Maria Murgoci, a fost reprezentată şi de una dintre codanele prezente, fascinată pur şi simplu de arta tradiţională. Este o adorabilă copilă, care coase cu talent şi pasiune şi este interesată de orice informaţie care i-ar putea îmbogăţi stilul de lucru.
- Cum e, ce simţi când porţi această ie? întreb
„Este un sentiment foarte plăcut, pentru că de multe ori te regăseşti prin cusut. Te simţi mult mai bine, aş putea spune chiar special”, spune fata.
De la Poiana Cristei a venit un flăcău frumos care a preluat tradiţia de la bunica lui, de la care a învăţat să ţeasă:
- Cum ai ajuns să ţeşi? întreb
„De la bunica, ea ţesea acasă.”
- Câţi ani aveai?
„13-14 ani”, spune.
Cosmin a început prin a ţese bete, dar are planuri mari de viitor.
De la Vrîncioaia a venit doamna profesor Maria Ochean, care are acasă un dulap de ii cusute. Le-am văzut, minunată lucrătură care lasă impresia că fiecare ie este cusută pentru a fi purtată de o zână din poveşti.
- Cum vi s-a părut evenimentul de astăzi? întreb
„Foarte frumos, dar să ştiţi, eu fac parte din grupul <<Şezătoarea>> Focşani, vin în fiecare săptămână.”
De la Focşani am cunoscut o doamnă care stă pe aceeaşi stradă cu mine, dar niciodată n-am ştiut că este atât de pricepută la cusut o ie.
„Lucrez de 3 ani...”
- Cum aţi început?
„Am văzut pe internet şi am fost interesată că-mi pot petrece timpul lucrând...”
- În cât timp lucraţi o ie?
„Depinde, de complexitatea modelului, de grosimea pânzei şi de iuţeala mâinii. Pe asta de pe mine am lucrat-o în 6 luni”.
- Modelele, de unde le luaţi? întreb
„Mă inspir din modele vechi”, mai spune doamna Viorica Şerbu, din Focşani.
N-a lipsit nici doamna Maria Murgoci, care are o adevărată colecţie de ii, din care se inspiră şi doamnele care vin la „Şezătoare”.
„Eu sunt foarte fericită că am trăit azi, aici, momente de înălţare sufletească, alături de doamnele din <<Şezătoarea>> Vrancea, care au mintea şi mâinile de aur. Au atâta răbdare să coase iile noastre tradiţionale, care vor deveni în timp, o pagină în istoria noastră.”
- Câte ii aveţi?
„Am foarte multe. În decursul anilor am adunat în <<Lada mea de Zestre>>, până-n 100 de ii. Cultura tradiţională nu se pierde, e pe mâini bune”, spune doamna Maria Murgoci, celebra interpretă de muzică populară.
Ultimul, dar nu cel din urmă a vorbit gazda acestui eveniment, dr. Valentin Muscă, directorul Muzeului Vrancea.
„La Galeriile de Artă s-a vernisat cea de-a treia ediţie a „Zilelor Portului Popular”, care are drept scop promovarea costumului popular din zonele etnografice ale Vrancei. Evenimentul l-a avut ca invitat pe Nelu Dumitrescu, din Tichiriş şi o parte dintre doamnele care au început să realizeze cămăşi, în felul acesta ducând mai departe arta costumului popular fabulos ca model, îmbinarea culorilor, croi, costum care drapează perfect corpul celei care-l poartă, cu elegantă şi o prospeţime încântătoare”, a spus domnul Valentin Muscă, directorul Muzeului Vrancei.
Cu ceva ani în urma am găsit în două localităţi de munte celebra „Ladă de Zestre”, depăşind, cu siguranţă suta de ani, sau, chiar mai mult. La Soveja, la doamna Ţica Geană şi la Reghiu, la doamna Constantina Trifan, care are, cred eu, cea mai grozavă ladă, doldora de ii şi catrinţe vechi de două sute de ani, dar şi mai noi, cămeşi de mire, de soacră, modele fără număr vechi şi ele, de pe vremea când bunica dumneaei îşi pregătea zestrea de măritiş, iar lada, care s-a păstrat foarte bine, este foarte frumos pictată. Ca să zic aşa, „Lada de Zestre”, a fost un fel de „şifonier” care, de la sfârşitul sec. XIX, făcea parte obligatoriu din zestrea fetelor. Acolo se păstrau haine, ţesături, broderii de tot felul, podoabele.
„În Vrancea, lăzile de zestre se lucrau din lemn de fag, din bucăţi detaşate care se îmbucă una în alta, având doar câteva cuie de lemn la locurile de rezistenţă. Ornamentele crestate sunt dispuse pe capac, pe aripile laterale ale capacului, pe feţe şi pe picioare, în compoziţii variate, adaptate suprafeţelor respective, din linii întretăiate, linii în zigzag, semicercuri, cercuri, rozete simple sau înscrise în cerc. Erau întâlnite pe tot cuprinsul Vrancei, dar mai ales în satele Vrîncioaia, Nereju, Paltin, Spulber, Năruja ori Nistoreşti”. (Dumitru Huţanu, Arta lemnului în Vrancea în studii şi comunicări, Focşani 1978,p. 195 )
„... iar eu, Janine Vadislav mă numesc şi sunt din neam de bucovineni din Cernăuţi, îndrăgostită iremediabil de tot ce ţine de Vrancea străbună. Iubesc tradiţia, iubesc poveştile, munţii şi pădurile, „bijuteriile” care ies din mâinile meşterilor, care nu cunosc alt loc drag sufletului lor decât cel în care au venit pe lume, şi o biserică la care se închină. Sunt oameni calzi, cu un suflet minunat care ştiu să se bucure, să se adune laolaltă, să petreacă, să se ajute..., să muncească. Poate că această mare dragoste de locul natal va reuşi să readucă la viaţă tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti.Vrancea, prin portul ei zilnic de acum 70-80-90 de ani seamănă cu portul tradiţional din zona Cernăuţi. Acolo, înainte de la Doilea Război Mondial, doamnele purtau pe stradă costumul tradiţional şi părul legat la spate cu un batic de mătase şi, neapărat, botine elegante în picioare. La mine au ajuns doua ii frumoase, cusute de bunica mea... De multe ori am simţit că acest fapt ne uneşte... ” (Janine VADISLAV )
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Evenimente speciale
