Focsaniul oxigenat
Mai ieri vedeai in targusorul nostru recolte imbelsugate, mai ieri vedeai copaci si verdeata pretutindeni, sau poate imi imaginez eu? Sau poate nu! Acum nu demult erau copii care zburdau prin parcuri si se bucurau, dar parca pe alocuri surasul le-a apus. Acum rezidurile de beton acapareaza tot. Acum dispar sub daramaturi si sperantele. Si totusi... de ce? De ce nu realizeaza oamenii, cetateni de buna credinta, ca gresesc?
Altadata adevaratele pajisti inflorite ale urbei iti dadeau motiv de meditatie!
Bine, da, e adevarat ca si acum poti medita sau poti discuta pe un ton trist, despre tot ceea ce N-A FACUT timpul, ci omul, mai concret ce a stricat omul, cu un oarecare cetatean la o cafea dintr-un oarecare bar, dintr`un oarecare oras, care se numeste, totusi, Focsani.
Se mai pot distra oare copiii din ziua de azi, mai au unde? Ce-i mai face sa mediteze, la ce mai mediteaza ei... copiii? Uneori, ca un adolescent ce sunt, ma sperii de lumea in care traiesc. Poate si tu o faci, dar nu-ti dai seama!
Sa te plimbi intr`o seara pe ingustele si prafuitele stradute de prin oras e prilej de meditatie... mie-mi vine sa ma gandesc la mediul asta in care traim, targusorul asta asfixiat si oxigenul care a mai ramas in el.
El sta... si se uita la tine si parca nici nu respira, dar nici nu stiu daca ar putea. E singur... si se uita la tine... te sperie... il sperii! Poate nici nu ti-ai inchipuit vreodata cat il sperii! Il disperi! Sta singur, pe la noi, ca la carcera! Si n-are cum sa evadeze.
Da..., oare cat de mult te-ai gandit tu, omul de rand sau salvatorul padurilor si a ecosistemelor, ca si pe el il doare!? Si e suparat, dar tace! Cateodata se mai enerveaza, insa nici atunci nu are curaj sa spuna ceva. Tace! Si se uita la tine! E induiosator, e trist! Pacat ca tu nu-l vezi.
Tot ce se intampla e fara sa stii. El e in spatele tau mereu si-ti plange pe umar! Si parca ar vrea sa-ti traga cate o palma cand iti bati joc de el, dar tace... si se uita la tine! Tu ai putea face asa?!
Tie iti sufla-n ceafa si parca plange. Da! Uneori plange, dar iti pui umbrela si treci peste, ca tu... nu te gandesti niciodata la el. Preferi sa treci prin viata cu cizmele si sa nu-ti pese. Si oare, el cat mai suporta, cat ma mai suporta...!? Oare ii place sa stea si sa nu faca nimic altceva decat sa indure, tot timpul...?
El sta in praf, in mizerie si in nepasare... si se uita la tine. Nu zice nimic, e prea timid si prea uscat sa-ti vorbeasca. In zilele noastre... il gasesti prea rar... si atunci cand il gasesti, nu esti multumit de el. E sinistru ca, atat de nevazut cum este, sta si se uita la tine... Tot timpul, el se tot uita la tine!
Ar vrea sa te intrebe ceva, dar nu poate! Probabil si daca te-ar intreba, tot nu s-ar schimba nimic, doar el ar deveni si mai tacut, iar intrebarile lui ar ramane retorice. Insa el tace... si se uita lung... la tine!
Si ce vede? Vede un oarecare tip nepasator, care`l loveste prin tot ceea ce face. Te vede pe tine, omul de rand care nu face nimic decat sa-si traiasca viata intr-un ritm ametitor care pe el il dispera. El nu intelege, el nu intelege de ce! De ce tot ceea ce facem e impotriva lui... Si-l doare! Insa el sta si se uita la tine.
Si sta... si sta... si te infioara, si-l infiori, dar el sta si se uita la tine... EL ... Oxigenul... plange! Oare cand iti va pasa, tie, un om oarecare, de ce se intampla... cu Oxigenul din orasul nostru!?
Stefan Poieana, Focsani
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
