Asta e părerea mea:
Au cunoscut faţa hidoasă a sărăciei din fragedă pruncie, fiind nevoiţi să muncească încă de la vârsta la care noi jucăm şotron pentru a împuţina lipsurile familiei. Au luptat în război, cunoscând teama, umilinţa, înfometarea în timpul prizonieratului din lagărele siberiene. Dar Dumnezeu le-a fost alături şi le-a călăuzit paşii, când nu mai sperau, spre pământul pe care s-au născut şi pe care l-au iubit. Şi-au construit casele cu propriile lor palme. Au muncit din greu pentru a scoate roadele pământului, din ele întreţinându-şi copiii şi poate şi nepoţii. Nici un efort n-a fost prea mare pentru ei. N-au vrut ca ai lor copii să cunoască ca şi ei lipsurile. Au vrut ca aceştia să meargă la şcoală şi să ajungă oameni mari chiar dacă ei, părinţii parcurgeau zeci de kilometri pe jos sau sute pe bicicletă pentru a ajunge la prunci cu merinde. Au iubit şi au suferit în tăcere, cu demnitate! Şi au muncit! Mai presus de toate au muncit! Nu au ştiut ce înseamna luxul şi comoditatea. Ei, tot ce au obţinut au obţinut cu mari eforturi pe care le-au făcut din iubire pentru familie şi glia pe care călcau, iar acum, ajunşi la vârsta senectuţii, când nu mai pot munci, simt că viaţa lor nu mai are sens.
Nimeni nu mai are nevoie de ei. Mâinile le tremoră. Până şi cană cu apă o ridică cu dificultate. Nu mai aud bine şi nu înţeleg de ce cei pe care i-au crescut cu mari sacrificii se supără pe ei când scapă mâncarea pe jos.
Nu înţeleg de ce nepoţii, care până mai ieri veneau când aveau nevoie de bani pentru vacanţe, iar ei rupeau bucuroşi din pensia lor oricum prea mică, doar pentru ai face fericiţi, acum nici nu le mai deschid uşa. Trăiesc din amintiri dar nimeni nu mai are timp să îi asculte. Au muncit, au iubit, iar acum au devenit o povară. Nimeni nu mai are răgaz să le şteargă lacrimile... Nimeni nu mai are timp să-i iubească... Mai au doar credinţa în Dumnezeu...
Iuliana Prunilă-Negoiţă
Iuliana Prunilă-Negoiţă scrie pe blogurile http://iuli-ana.blogspot.ro şi www.dizabil.eu.