In memoriam Valeriu Cotea
A plecat în eternitate încă un vrâncean din stirpea de aur a aristocrației noastre intelectuale, despre care spuneam, pe când era în viață, că are inima cât o patrie și sufletul ca seninul de mai. Căci oriunde a mers în lume, distinsul academician a purtat cu demnitate, alături de știința sa în domeniul oenologiei, icoana neștearsă a Țării Vrancei, al cărei puls îl vedea izvorând din tradițiile care au personalizat-o în istoria neamului.
Având onoarea de „a ne uita“, la rugămintea profesorului, împreună cu conferențiarul universitar Costică Neagu, pe cuvântarea ce trebuia să o țină în Aula Academiei Române în ziua de 11 mai a.c., când era sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, prezentăm in extenso, ca suprem omagiu, textul respectiv.
Profesiunea de credință a marelui dispărut este un imn închinat muncii și profesionalismului în cercetare, dragostei de oameni și atașamentului față de familie, de locurile natale. Modestia de care dă dovadă și pe care a insuflat-o întotdeauna celor de lângă dânsul este demnă de marii învățători din religiile lumii. A fost mai puternic decât toate regimurile care pe alții i-au înțepenit în fotolii, nimeni nu i-a pus la îndoială capacitatea de a se dărui cetății până la epuizare, pentru a renaște apoi mai viguros și mai viu. Când colegii săi de breaslă spuneau, în cadrul întâlnirilor naționale și internaționale, „să-i ascultăm și părerea oenologului Cotea“, nu era vorba de o reverență formală, ci de o necesitate obiectivă, izvorâtă din competențele profesorului.
Amintirea lui va rămâne veșnic vie în memoria celor care l-au cunoscut.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Prof. Valeriu Anghel
PROFESIUNEA MEA DE CREDINŢĂ:
OENOLOGIA, ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Stimaţi colegi,
Dragi prieteni cunoscuţi şi necunoscuţi,
Oameni pe care vă admir,
Vin în faţa Dumneavoastră cu un bilanţ, aş zice inerent vârstei pe care – cu bune şi cu mai puţin bune – o port pe umeri. Şi... în virtutea faptului că „o patrie fără eroi este ca o casă fără uşi“, aşa cum spunea un mare scriitor, iar pentru mine eroii au fost toţi cei din jurul meu, de-a lungul timpului, aş vrea să nu apar nici lăudăros, nici nedrept. Cei care mă cunosc cu adevărat ştiu că niciuna dintre aceste ipostaze nu mă caracterizează. În consecinţă, la anii mei n-am cum fi altul şi nici alt fel. Aşadar, ceea ce voi spune va fi, pe scurt, expresia a tot ceea ce am fost şi a tot ceea ce am spus dintotdeauna. Mă consider astăzi eliberat de posibila bănuială a unor gânduri ascunse şi am loc destul pentru armonie, echilibru şi măsură. Îmi pare că acum porţile sufletului sunt mai larg deschise, iar scânteile de lumină şi căldură îşi găsesc mai uşor calea spre semeni.
Prin firea mea sunt prietenos cu toată lumea şi urăsc discordia. Detest făţărnicia, falsitatea, minciuna, înşelătoria şi – am spus-o de multe ori – îmi este străină răutatea. Poate că am învăţat asta de la VIN, de la sufletul acestui fluid pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne îmblânzim caracterul şi să vedem viaţa mai plină şi mai frumoasă. Ceea ce spuneau anticii – IN VINO VERITAS – nu este un dicton ieftin, ci o normă morală, menită să ne facă mai buni. Vinul devine prilej şi substanţă de filosofie, artă şi poezie, atunci când poţi să-l scoţi din pământ prin corzile viţei, când ştii să aştepţi ca florile, boabele strugurilor şi miezul lor să se împlinească şi ai priceperea să culegi şi să extragi din acestea, la timpul şi la locul potrivit, seva virginală şi statornică, menită să ne înalţe, nu să ne degradeze.
După cum se cunoaşte, oenologia este în egală măsură o ştiinţă şi o artă, iar slujitorii ei, printre care mă prenumăr, sunt cumpătaţi, exclud excesele, exersându-şi profesiunea cu înţelepciunea şi sensibilitatea cu care poeţii îşi celebrează sentimentele în iambi şi trohei. Înţelepciunea ţăranului – căci viticultura este un domeniu strict ţărănesc – am moştenit-o de la părinţii şi de la străbunii mei, care nu au călcat pragul niciunei Academii, dar de-a lungul timpului au ştiut să despartă grâul de neghină şi binele de rău.
Moştenind această axiologie, m-am străduit să mă apropii sincer de oameni, cu înţelegere şi cu dragoste adânc şi sincer simţită, cu dorinţa de a face bine nu demonstrativ, ci cu smerenia firească în faţa celor slabi şi singuri. Am repudiat, desigur, pe cel pe care apărându-l ieri, mâine profită de binele făcut, pentru a încerca să doboare pe alţii, din invidie sau meschinărie. Când am intervenit într-o dispută, am făcut-o nu pentru a susţine o parte împotriva alteia, ci pentru a-mi lămuri mai întâi mie însumi de partea cui este dreptatea.
Nu m-am cruţat niciodată în faţa propriei judecăţi, căutând să-mi explic realizările şi greşelile, să le pun în cumpănă şi să decid când am procedat bine şi când nu. Aici aş cita propriile-mi gânduri, scrise cu câţiva ani în urmă într-o carte, când împlineam, ca şi acum, o vârstă rotundă, evident mai mică:
„Preocupat statornic de rigoarea pregătirii în profesie, se impune să subliniez că această obsedantă îndatorire a fost rezultanta firească a înţelegerii necesităţii muncii, ca reazem existenţial principal şi ca una dintre marile bucurii ale vieţii. Întreaga mea viaţă, de altfel, a fost o continuă strădanie. Dacă unora pare că li s-a dat totul de-a gata, eu, în mod cert, a trebuit să asud serios pentru a obţine ceva. Destinul însă mi-a recompensat eforturile, oferindu-mi împliniri nevisate şi dacă formarea mea intelectuală o datorez familiei şi dascălilor vrânceni, împlinirea mea profesională o datorez Iaşului, o metropolă a spiritualităţii româneşti, un veritabil Oxford al României”.
În activitatea didactică şi de cercetare citeam mult, mă pregăteam şi lucram în laborator până la marginea puterilor, dar cu mare plăcere. Zilele îmi erau în permanenţă supraîncărcate, dar fericite la ideea că reuşeam să fiu de folos. Mereu în lipsă de timp, furam din orele de odihnă. Poate că acest exces a făcut ca la un moment dat echilibrul meu interior să cedeze. Dincolo de marile satisfacţii ale strădaniilor depuse, am trăit, trebuie să spun, şi disperarea istovirii. Au urmat nopţi de nesomn, de pesimism, de epuizare, de nelinişte. După un tribut chinuitor, mi-am revenit. Rolul decisiv în recuperarea mea l-au avut atunci soţia şi mama, care, cântărind în fiecare situaţie – fericită sau nefericită – importanţa reală, au evaluat-o şi pentru mine, redându-mi încrederea în mine, redându-mă mie însumi.
Astăzi, 11 mai 2016, las în urmă 90 de ani de viaţă. Îmi este greu să cred acest adevăr, superb în felul său. Mă cheamă şi mă las chemat în continuare de vechile îndatoriri, de laborator, de Centrul de Cercetări Oenologice şi catedră. Oricum şi oricât mă împiedică neajunsurile sănătăţii, mă gândesc mereu la ce mai am de făcut, mi-e greu să mă opresc. Deşi resimt uzura timpului, n-am tăria ca să-mi accept vârsta, atâta timp cât voinţa şi pasiunea de a face şi scrie nu se sting. Şi, dealtfel, cred că activitatea este cea care mă mai ţine în viaţă.
În tinereţe, ignoram, ca mai toţi semenii mei, că se poate ajunge în situaţia de a preţui fiecare zi pe care o trăieşti, ca pe un mare dar venit de la Cel de Sus. Sigur, de „o tinereţe frumoasă au parte mulţi, însă de o bătrâneţe frumoasă – prea puţini”. Demult pe panta coborâtoare a vieţii, cu fel şi fel de beteşuguri, trăiesc, desigur, mai retras, cu mai puţine corespondenţe, ieşiri în public şi obligaţii sociale, dar cu multe neajunsuri fizice, care, toate, tind parcă să facă despărţirea de viaţă mai uşoară... Oare aşa o fi?
Mi-aş dori – cine nu ar vrea – un sfârşit subit, uşor. Aş vrea să plec Dincolo cât mai împăcat posibil cu cei cu care mi-am împărţit într-un fel sau altul viaţa, să plec într-o creştinească despărţire, înţeles şi iertat de cei cărora le-am greşit, învăluit într-o senină amintire pentru ceilalţi, dar, ca să citez spusa unui mare scriitor, Gabriel Garcia Marquez, în „Toamna patriarhului“, „niciodată să nu plâng că s-a terminat, ci să mă bucur pentru că s-a petrecut“.
Închei aceste mărturisiri cu gândul că marele ziditor a hărăzit fiecăruia rolul şi locul său în lume şi că, pe măsura îndeplinirii acestei meniri, fiecare îşi are partea cuvenită din binefacerile vieţii şi ale universului. Apoi, vreau să vă mulţumesc din suflet pentru prezenţă şi să vă asigur pe toţi că afectuoasa atenţie pe care mi-aţi acordat-o îmi face tot atât de bine ca spovedania din Săptămâna Mare.
mai 2016 Acad. Valeriu D. Cotea
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 7
Adaugă comentariu
ioana, acum 2925 zile, 3 ore, 12 minute, 19 secunde
Bj, acum 2926 zile, 8 ore, 2 minute, 42 secunde
Pantelimon Teodor George, acum 2926 zile, 8 ore, 6 minute, 48 secunde 
Mircea Georgescu, acum 2926 zile, 16 ore, 16 minute, 13 secunde
silion angela, acum 2927 zile, 1 ora, 20 minute, 7 secunde
Un vrancean, acum 2927 zile, 3 ore, 55 minute, 40 secunde
Focman, acum 2927 zile, 4 ore, 18 minute, 40 secunde 
