Protecția socială a copilului în Vrancea. Scurt istoric
Dacă din 1996 de acest lucru se ocupă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și după toate indiciile se pare că o face binișor, poate că nu ar strica să aflăm cine a avut grijă și înainte de acest an de drepturile copilului aflat în dificultate. Ne ajutăm în acest demers, ca de obicei, de lucrarea doctorului Virgil Paragină „Medicina și farmacia din ținutul Vrancei” , dar și de documentele din Arhivele Naționale.
Astfel, primii care au au avut o cât de mică preocupare pentru soarta copiilor lipsiți de îngrijirea și protecția părinților au fost domnii Tărilor Românești. Dar acest lucru s-a făcut sporadic și fără vigoare. Domnitorii fiind mai mult preocupați de interesele lor (de a rămâne pe tron cât mai mult timp, eventual de a se îmbogăți) decât de destinul prichindeilor născuți fără noroc în viață. Nici persoanele cărora le erau încredințate aceste sarcini nu se dovedeau la înălțimea cerinței.
Dar toate aceste încercări de a reglementa asistența socială a tuturor copiilor din Principatele Române erau firave, așa că a fost nevoi ca în anul 1860, Carol Davila, șeful Serviciul sanitar din România să dispună alcătuirea unui proiect de lege privitor la înființarea unei „Direcții de Asistență Publică pentru copiii orfani”. Dar a mai trecut ceva vreme până ce statul a putut să îndeplinească ceea ce și-a propus prin lege. Așa că primul exemplu l-a dat tot Carol Davila care a luat asupra sa întreținerea a 40 de fetițe orfane, adunate de prin mahalalele Bucureștiului, pe care le-a adăpostit în casa sa. În felul aceasta s-au pus bazele, în 1861, a primului „azil de copii orfani din România”. Într- o altă casa, tot de familie, Davila a înființat și un orfelinat pentru băieți.În 1862 Doamna lui Cuza a vizitat azilul lui Davila și impresionată a hotărât să sprijine buna lui intenție. A scris la Consiliul de Miniștri, a cerut un local propriu destinat ocrotirii orfanilor și i-a oferit acestuia 1000 de galbeni și numele său. Propunerea s-a concretizat repede prin decretul lui Cuza din iulie 1862. Astfel s- a construit acest azil în Cotroceni, (probabil acolo unde azi se află reședința presedintelui țării) și s-a denumit „Azilul Elena Doamna”. Ei bine, din acest moment inițiativa legală de ocrotire a copiilor orfani s-a generalizat devenind obligatorie în Principatele Unite.
Pentru prima dată în arhivele locale, în anul 1863, s-au depistat liste cu copiii găsiți ce trebuiau dați în „căpătuială” sau adopțiune. De la București s-a hotărât ca aceștia să fie încredințati unor doici ce urmau să fie plătite cu 30 de lei lunar. Interesant este că majoritatea copiilor abandonati erau găsiți în preajma bisericilor, iarna sau vara, înfășați în cele mai murdare zdrențe și în cea mai cumplită mizerie fiziologică. La unii se specifica pe un petec de hartie numele mic, dacă a fost sau nu botezat, sau rugămintea ca găsitorul să-și facă mila de un suflet părăsit. Cei care îi ridicau erau de obicei politiști. Ei întocmeau actele de stare civilă și-i plasau la o doică aflată în simbrie la Primăria Focșani. Nici la doici viața acestor copii nu era ușoară. Mulți copii mureau de inaniție, din cauza cantității insuficiente de lapte sau a calității lui slabe. De multe ori funcționarii Primăriei își dădeau seama de decesul acestor copii tocmai când doicile nu se mai prezentau să-și ridice leafa. Așa că s-a instituit verificarea lor din două în două săptămâni.
Primul regulament al doicilor a fost întocmit în anul 1902. Un raport amănunțit al medicului orașului a detaliat că „.mulți dintre copiii aflați în grija doicilor, între 3 și 5 ani aveau o dezvoltare psiho-motorie mult sub limitele normalului, mult sub greutatea vârstei, unii prezentând chiar handicapuri fizice” și propunea „un control riguros și periodic atât al copiilor cât și al doicilor”. În anul 1923 s-a înființat la Focșani „Filiala Societății Principele Mircea”. Care avea în fișa de atribuții problema asistenței copilului în județul nostru (Putna pe atunci) în special ocupându-se de soarta sugarilor. Orfanii de vârste mai mari erau expediați la București la „Leaganul Sfânta Ecaterina”.
Un leagăn de copii la Focșani se dorea de mult, dar lipsa banilor și nepăsarea cetățenilor a determinat ca nici în anul 1930 să nu se împlinească acest deziderat. Abia când doctorul orașului, Marc Câmpeanu a donat ca și filantropul Maior Gh Pastia o mare sumă de bani pentru ridicarea unui Leagăn, atunci și autoritățile s-au pus în mișcare. Astfel din iulie 1931, pe actuala stradă Ana Ipătescu, a fost inaugurat primul Leagăn, atât de necesar în orașul nostru. Din păcate, în anul 1938, din cauza unei epidemii de gripă, Leagănul a fost închis definitiv. A urmat războiul când nu a mai fost timp pentru astfel de preocupări. Ulterior au venit tovarășii care au instaurat noua orânduire. În cadrul căreia au abordat cu „înțelepciune marxist- leninistă” și suplimentar, stalinistă, toate problemele societății românești. Printre care și problema asistenței sociale a copilului și familiei. Adică aceasta a devenit de interes secundar, Partidul muncitoresc și apoi cel comunist vârând sub preș astfel de anomalii ale societății. Dar mai multe date vor fi aflate atunci când se vor putea cerceta cu atenție numeroasele documente aflate în grija Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Vrancea, conform anexei.