Mă simt dator să spun lumii că nu există un lucru mai frumos, mai luminos, mai cald, mai relaxant decât viața! Am fost „ales” să trăiesc, alături de îngerul meu păzitor, cea mai cruntă experiență pe care și-o poate închipui un om. Dincolo de asta cred că e NOAPTEA. 

     Sigur sunt oameni care încă nu cred în existența coronavirusului. Este opțiunea lor, dar îl rog pe Dumnezeu să-i ocrotească, pentru că nu știu ce zic!

(Dan POPOIU)

      Îmi asum, de la bun început, riscul expunerii publice. Sunt conștientă că vor fi tot felul de comentarii, dar acest lucru este mai puțin important dacă, la final, mulți vor învăța ceva din crunta experiență prin care am trecut.

    Am fost în infernul covid. Vorbesc la trecut, dar, chiar și la această oră când scriu, suntem tot în spital, nu am depășit complet situația.

      Primele semne au apărut pe 1 septembrie: durere în gât, dureri articulare și musculare, oboseală, febră, amețeală. Am decis ca a doua zi să mă testez. Rezultatul a venit seara – pozitiv! Mi-a fugit pământul de sub picioare! Cum s-a întâmplat, de unde? Doar ne-am protejat, am stat izolați, n-am fost în locuri aglomerate! 

     Am anunțat pe toată lumea: familia, colegii, prietenii puțini cu care intraserăm în contact (toți sunt negativi!). Ne-am izolat în casă. S-a instalat panica. Ce va fi? Ce ni se va întâmpla?

   Am început tratamentul acasă, fiindcă, inițial, am refuzat internarea, crezând că voi face față. Dan nu avea niciun simptom, dar era pozitiv. 

Sâmbătă: starea mea nu se îmbunătățește, deși termin primul antibiotic. Apare la Dan răgușeala – nu știam că e primul semn. Alte zile cu febră.

 Miercuri noaptea Dan face febră și se simte rău. Trecuse deja prima săptămână. Saturația de oxigen e încă bună: 95 (ne-am cumpărat oximetru!)

Joi dimineață: sunăm medicul care ne are în evidență, dna dr Aida B. Luăm decizia să ne internăm. Începe furtuna! Tot ce a urmat a fost ca într-un roller coaster. De la o oră la alta, pierdem controlul asupra corpurilor noastre. Realizăm că nu mai avem gust și nici miros. Începem tratamentul antiviral. Nu putem mânca nimic; aruncăm tot ce primim. E din ce în ce mai rău și, chiar și a încerca să înghiți 2-3 linguri de supă, e un efort supraomenesc. Analizele lui Dan nu arată deloc bine! Se prăbușec toate: ficat, plâmâni, crește nivelul inflamației, scade saturația oxigenului în sânge. Se montează aparatul de oxigen și Dan pune masca să poată respira. 

Luni, 14 septembrie: o echipă multidisciplinară decide schimbarea tratamentului. Deși este foarte tânără (are vârsta fiicei mele), dna doctor inspiră siguranță și calm. Stie ce are de făcut. Se caută Remdesivir (nu sunt stocuri!) și Tocilizumab (nici acesta nu mai e pe stoc). Toată echipa medicală face eforturi disperate și nu doar pentru noi, ci și pentru ceilalți pacienți care sunt în stare gravă. Dan e pe marginea prăpastiei. M-am rugat cum nu am mai făcut-o poate niciodată. Nopți albe în care eram atentă la fiecare respirație. Fără să ne spunem, ne gândeam la cele mai negre scenarii. Se pune problema transferului la ATI, dar rămânem în grija celor de la Infecțioase pentru că pot sta cu el și e mai bine pentru confortul psihic. Eu am deja o stare mai bună; am depășit ce a fost mai greu.

    Încet-încet, răspunde la tratament. E încă la oxigen, dar nu mai face febră și se simte mai bine. Poate mânca câte puțin și ușor.

Au trecut 22 de zile – atât a durat călătoria în infern. Am ieșit din zona de risc, dar urmează luni de recuperare, de evaluări și reevaluări ale stării de sănătate. Virusul acesta nu iartă nimic! Atacă creierul, organele interne, te transformă dintr-un munte de om în legumă! 

      Nu pot mulțumi suficient întregului corp medical pe care l-am cunoscut în aceste condiții și care s-a comportat la superlativ: de la doamnele infirmiere care duc fiecărui pacient în parte, de mai multe ori pe zi, pachetele de la aparținători, la asistenții și asistentele medicale depășiți de numărul bolnavilor și de gravitatea cazurilor de care au grijă, riscând în orice moment să se infecteze, la medicii care se zbat să-i aducă pe bolnavi la o viață normală într-o luptă inegală cu un dușman despre care știu atât de puțin. 

      Toată aprecierea și recunoștința noastră pentru dna dr Aida B – un medic tânăr dedicat total profesiei sale, un adevărat profesionist. Mii de mulțumiri dnei dr Doina Carteleanu care ne-a dat din forța și din optimismul atât de necesare în momentele de cumpănă. Un gând frumos și pentru dna dr. Mariana  Huzuneanu de la ATI care ne-a vegheat de departe. Pentru mine și pentru familia mea sunteti cu toții niște EROI! Nu aș vrea să sune patetic! E ceea ce simțim cu adevărat în aceste momente când am zărit lumina!

     Au fost mulți oameni alături de noi în aceste zile: prieteni, colegi, foști elevi, actuali elevi, părinții lor etc. a căror energie pozitivă ne-a înconjurat ca într-un spațiu protector. Am deschis o „listă”  cu oameni care și-au câștigat un loc special în familia noastră, iar unul dintre ei este dna Mirela Cristea (Resort Laguna, Focșani).

    Vă mulțumim tuturor pentru grijă, pentru empatie, dăruire, sacrificiu! Aveți toată recunoștința și aprecierea noastră! Mai mult decât ați făcut pentru noi nu era posibil!

     Janet Popoiu