VIDEO + Foto | Despre adevăruri nespuse cu jurnalistul vrâncean Radu Borcea
Nina Elena Plopeanu: Domnule Radu Borcea, în certificatul de naștere este trecută ca dată a venirii dumneavoastră pe lume 12 iulie 1947, în realitate v-ați născut în comuna Răstoaca, județul Putna, la 19 iunie1947. Puteți să ne lămuriți, vă rog, de ce există această inadvertență?
Radu Borcea: Povestea venirii mele pe lume în două zile diferite are explicația ei, pe care Mama Nicuța (fie-i țărâna ușoară!) mi-a relatat-o astfel: „eu te-am născut în ziua de 19 iunie 1947, într-o zi de joi, la ora 5 dimineața, dar taică-tu nu era acasă ca să te declare, imediat, la primărie”. Eram al treilea copil al familiei, după cele două surori născute în 1941, respectiv 1944. Atunci, conform cutumei ortodoxe, femeia lăuză nu avea voie să iasă din curte 40 de zile de la naștere. Cum trebuia găsit și un nume de botez și un naș, iar tata era plecat în Oltenia, luarea mea în evidența stării civile s-a făcut când el a revenit acasă. Absența tatei era justificată de grava criză alimentară prin care trecea țara, pentru că în anii 1946 și 1947, în zona Moldovei a fost secetă cumplită. Întrucât în timpul războiului tata făcuse armata la Cernăuți, la Vânători de Munte, împreună cu doi camarazi din Caracal și Corabia, le-a scris acestora că vrea să cumpere de acolo o cantitate mai mare de grâu și porumb, astfel că, până la 12 iulie 1947, a salvat de la foamete multe familii din sat. Aducea cu trenul, pe acoperișul vagoanelor, în Gara Focșani, mai mulți saci plini, consătenii îl ajutau să descarce, el prelua sacii goi, făcea cale-ntoarsă în Oltenia de unde se întorcea cu ei plini și tot așa a făcut „naveta” până și-a încheiat misiunea. Aflase de venirea mea pe lume și m-a declarat când a ajuns acasă.
Să vă spun și un episod relevant legat de întrebarea Dvs. În timp ce mă pregăteam de însurătoare, mi-am invitat viitoarea soție acasă, pentru a fi cunoscută de părinți. Era 12 iulie 1970. Am stat la masă, iar când prietena mi-a urat „La mulți ani!” de ziua mea de naștere, mama a reacționat imediat: „Tu ești născut pe 19 iunie la 5 dimineața, nu pe 12 iulie! Să ții minte asta!” O moștenesc pe mama în toate cele și de aceea le spun tuturor, cu fermitate, că sunt născut în Zodia Gemenilor!
Nina-Elena Plopeanu: Între anii 1954-1961, ați urmat școala generală din comuna natală. Ați fost un elev eminent, după cum arată documentele dumneavoastră școlare, și Direcția Învățământ a Raionului Focșani v-a selectat în lotul de elevi premianți pentru a urma Liceul „Unirea”. De ce părinții dumneavoastră au hotărât să urmați o școală profesională?
- Radu Borcea: La câteva zile după serbarea de sfârșit de an a celor 7 clase primare, când am luat din nou premiul I, am fost chemat la școală de directorul în funcție, Costel Lepădatu, care mi-a vorbit despre cele hotărâte la raion în legătură elevii fruntași la învățătură. I-am spus că doar părinții mei pot hotărî în această privință. Am venit acasă și i-am spus mamei de ce am fost chemat la școală. Cum tata nu era acasă, pentru că renunțase să mai lucreze la G.A.C. și reușise să-și găsească serviciu la o fabrică de lapte și brânzeturi aflată pe Șoseaua Vrancei, între Focșani și Bolotești, mama m-a sfătuit să merg la el să-l întreb ce trebuie făcut. Lucra 24 de ore cu 48 libere și plecase de acasă în acea dimineață, cu bicicleta, pentru că atunci nu erau mijloace de transport în comun, ca azi. Eu am ajuns cu o căruță la Focșani, până la oborul de vite (acolo e un bazar acum), iar până la fabrică am mers pe jos. I-am spus de ce am venit la el și mi-a zis așa: „să mă sfătuiesc cu Nicuța, când vin acasă, dar și cu bădița Costică” (Ioan Constantin, fratele mamei). Când fratele mamei și soția lui, Georgeta Ioan, ambii învățători în comună, au venit acasă la noi, pentru a discuta situația mea, am fost de față și argumentele celor doi dascăli au fost hotărâtoare. Au spus că pentru situația materială a familiei noastre, din acea perioadă, când nu mai aveam în proprietate cele 3,5 hectare de teren agricol luate forțat de colectiv, iar surorile aveau nevoie de zestre pentru măritat, plecarea mea la liceu ar fi necesitat cheltuieli suplimentare cu plata chiriei și a hranei, la o gazdă. Cuvintele lor îmi răsună în urechi și astăzi: „Dați băiatul la o școală profesională, unde învață o meserie și iese cu salariul lui. După aceea el poate urma atât liceul, cât și o facultate, că are cap”. Așa mi-a fost scris!
Nina-Elena Plopeanu: În 1976, ați devenit licențiat în ziaristică. Având în vedere calitățile dumneavoastră, capacitatea de documentare, exprimarea coerentă, bagajul imens de cunoștințe de istorie, geopolitică, economie etc., profesia de jurnalist vi se potrivea ca o mănușă. De ce în 1982 v-ați orientat spre politică?
Radu Borcea: Dacă ar fi fost după voința mea, nu aș fi acceptat niciodată să fac acest pas! Însă nu am avut încotro: am fost constrâns! Iată cum au stat lucrurile: ca ziarist, am participat la multe „comandamente” pe care conducerea județului le organiza în fabrici sau pe șantiere, unde se analizau, la fața locului, realizarea indicatorilor statistici de producție, graficele de execuție în construcții, eficiența actului de conducere (managementul, cum se spune azi), disciplina în muncă ș.a.m.d. Articolele mele au atras atenția, pentru că eu militam pentru performanță. Am avut și vizite ale unor demnitari la redacție, pentru analiza activității secțiilor noastre (economică, cetățenești+viață de partid+sport, cultură-învățământ), unde trebuia să luăm cuvântul și să avem fiecare un punct de vedere. În astfel de împrejurări cred eu că am fost luat „la ochi”. Apoi au început să vină ofertele de la partid. Mai întâi pentru o funcție de conducere la Cultură; am refuzat-o! Apoi pentru altă funcție la județ, la sectorul Informare. Am refuzat-o și pe aceasta! A treia oară nu am mai avut scăpare! Într-o sâmbătă dimineața, la începutul lui martie 1982, redactorul-șef m-a chemat la el în birou și mi-a spus să iau paltonul pe mine că trebuie să merg cu el într-un loc. Nu mi-a spus unde. Abia când a oprit autoturismul la semaforul de la BIG, mi-a spus: „mergem la județ, vrea să te cunoască primul-secretar”. Numele lui era Gheorghe Stoica și „m-am prins” ce intenție avea. De la venirea lui la conducerea județului, ziarul nostru devenise o „pepinieră” de cadre de partid. I-am spus redactorului-șef că dacă îmi face o asemenea propunere am să refuz. Am repetat acest lucru și în anticameră, iar el m-a atenționat să mă gândesc la consecințe. Cale de întoarcere în redacție nu mai aveam! Să nu uităm că în vremea aceea toate ziarele centrale și locale, ca și toate revistele de specialitate, aveau ca stăpân absolut partidul-stat. El era editorul. Deși „Milcovul” meu drag se autofinanța din vânzări la chioșcuri, din abonamente și publicitate, profitul era însușit de „patronul”- stat.
Când am revenit la redacție pentru a preda casieria (între 1976-1982 am făcut și muncă obștească de casier, eu având semnătură în bancă pentru încasarea banilor de salarii și alte plăți cash), colegul de la rubrica munca de partid m-a sfătuit să nu mai fiu slobod la gură, ca în redacție. Îi asigur pe cititorii acestui interviu că nu am ținut seama de avertismentul lui. În anii următori am refuzat alte două funcții de conducere importante, cu multă vizibilitate publică (primar la Adjud, dar și mai sus în ierarhie, la Timișoara, Cluj sau București – la alegerea mea). Mulțumesc lui Dumnezeu că a venit ziua de 22 decembrie 1989, că altfel – adio Focșani! Nu am fost disident, dar l-am avut și pe NU în vocabular! Experiența acumulată în munca de jurnalist și din interiorul partidului, prin contactul direct cu mii de oameni din toate straturile sociale, m-a ajutat enorm de mult să înțeleg, încă de atunci, psihologia maselor și modul în care ei receptează deciziile luate la cel mai înalt nivel în acele vremuri.
Nina-Elena Plopeanu: Înainte de 1989, ați avut posibilitatea să călătoriți, în interes de serviciu, în diverse țări din Europa. De multe ori, în cadrul Cenaclului „Dimitrie Dăscălescu”, ne-ați relatat întâmplări din acest periplu european. Membrii Cenaclului nostru vă admiră pentru imensitatea experiențelor și cunoștințelor dumneavoastră, vă consideră o adevărată enciclopedie. Puteți să relatați pentru cititorii Ziarului de Vrancea câteva din amintirile dumneavoastră din această perioadă?
Radu Borcea: Cele mai multe întâmplări pe care le-am memorat țin de frumusețea interioară a oamenilor pe care i-am cunoscut cu această ocazie. De umanismul și aprecierea lor pentru neamul românesc pe care unii români îl denigrează mai abitir decât ființele cele mai dușmănoase și mai șovine… Iată două trăiri personale relevante:
În vara anului 1985, când am ajuns la Stockholm, unde însoțeam Ansamblul Folcloric „Poarta Vrancei” din Vidra la un festivalul internațional de folclor din Suedia, am fost întâmpinați de atașatul cultural al Ambasadei României de aici și de un grup de membri ai Asociației de Prietenie Româno-Suedeze. Un oficial de la gazde ne-a urat ”Bun venit!” și a rostit și alte cuvinte protocolare, tot în limba română, după care ne-a invitat pe o terasă ca să luăm micul dejun (călătorisem cu trenul toată noaptea). Prezentându-și identitatea numelui și profesiei, diplomatul nostru, Petre Bodea se numea, fiind de baștină de la Bod (Brașov), a spus că meseria lui de bază este aceea de jurnalist. „Și eu sunt jurnalist”, am intervenit în discuție. „Frumoasă profesie”, a continuat suedezul care vorbea românește. „Da, dar numai dacă îți place”, zic eu. Iar el a replicat cam așa: „Cum să nu îți placă o limbă în care a scris Mihai Eminescu”, apoi a început să recite din lirica eminesciană „Ce te legeni, codrule!” L-am întrebat când și unde a învățat Limba Română și el mi-a relatat o poveste tristă a vieții lui. Își făcuse un concediu în România împreună cu soția, întâi pe Litoral, după care au vizitat mânăstirile din Bucovina, urmând ca, de la Iași, să plece cu avionul în patria lor. Însă în drum spre Aeroport, taxiul în care călătoreau a fost implicat într-un accident îngrozitor, fiind transportați de urgență la spital. Redau ceea ce mi-a spus în continuare: „Nu-mi mai simțeam picioarele și credeam că nu voi mai putea privi niciodată albastrul din ochii soției mele care scăpase doar cu câteva răni minore. Ea ar fi vrut să plătească oricât pentru a mă duce în Suedia. Credea că medicii de acolo sunt mai buni. Însă doctorii de la Iași s-au opus, spunându-i că eram netransportabil, pentru că trebuia să fiu operat de urgență, ca să nu rămân paralizat. Am stat luni bune internat și îmi ziceam că numai Dumnezeu face minuni, dar medicii ieșeni mi-au dat o nouă viață. Mi-au tratat nu numai trupul, ci și sufletul. Fiind membru al asociației de prietenie cu țara dvs, aveam acasă volume de poezii de Eminescu, Blaga, Marin Sorescu, pe care mi le-a trimis soția, la Iași, și așa am învățat limba română: ca autodidact”.
Tot în Suedia, Doamna Birghit Maria Lundin, translatorul nostru (cercetător științific în probleme de cultură și altă, vorbitoare a 7 limbi străine), care fusese de 17 ori în România și era bună prietenă cu profesorii-artiști Angela și Valeriu Buciu de la Ansamblul Folcloric „Transilvania” din Baia Mare, mi-a spus cu ce impresie personală rămâne după turneul nostru cu 18 spectacole în țara sa: „Domnule ziarist, folclorul și portul popular românesc sunt ceva unic în Europa prin bogăția și varietatea lor, sunt cu vechime și nu le găsești decât în satul românesc. Aici, la festival, ați concurat cu voi înșivă!” Asemenea relatări se găsesc în volumul „Peregrin prin Europa”.
- Întrebare: În 1989, ați revenit la ziarul „Milcovul”. Care a fost parcursul dumneavoastră profesional până în 2006 când v-ați pensionat?
- Răspuns: Imediat după 22 decembrie 1989, poetul Liviu Stoiciu, care preluase conducerea C.F.S.N. a județului, a convocat la Casa de Cultură a Sindicatelor toată Redacția „Milcovul”, dar și pe noi care lucrasem anterior aici. Era de față și poetul Mitică Pricop, care ținea la mine. Când Liviu m-a întrebat unde am de gând să merg să lucrez, i-am spus că mai știu să fac și altceva în afară de jurnalism. După vreo lună, am fost chemat la redacție. Pentru că reveneam în presă dintr-o funcție politico-administrativă, am trecut printr-o scurtă perioadă de „penitență” și am luat-o de jos: am fost încadrat pe post de corector. Dar începusem să și scriu, astfel că redactorul-șef, Ionel Nistor (are 88 de ani și îi doresc o bătrânețe suportabilă), m-a reîncadrat la Secția Economică. Din această postură am contribuit la redactarea documentelor pentru privatizarea ziarului (printre primele din țară după apariția Legii privatizării a Guvernului Petre Roman), apoi am fost promovat șeful secției. La începutul anului 1999, Adunarea Generală a Acționarilor de la „Milcovul –M” (denumirea societății după privatizare) m-a ales (cu 98 % procent de vot „PENTRU”) președintele consiliului de administrație și director. Imediat am cumpărat o tipografie pe offset, din Franța, precum și calculatoare, întrucât tipografia statului (a Ministerului Culturii) ne percepea 27% din costul ziarului, deși calitatea tipăriturii era tot mai îndoielnică (neciteață). Fiind o redacție îmbătrânită, cu mulți ziariști în prag de pensionare (dar ce condeieri erau!), cei mai mulți dintre ei și-a vândut acțiunile, acestea concentrându-se în mâinile unei societăți care a ajuns să dețină majoritatea. În situația apărută, pentru a nu mă subordona nimănui, am procedat și eu ca ei, urmând să așteptat pensionarea.
Nina-Elena Plopeanu: După ce v-ați pensionat, ați continuat să participați sub diverse forme la viața culturală a orașului în care trăiți. Ați fost și sunteți încă membru în diverse cenacluri literare, ați participat la emisiuni TV., ați scris cărți. Este evident că forța cuvântului dumneavoastră este încă necesară. Vorbiți-ne, vă rog, despre cărțile pe care le-ați publicat din 2015.
Radu Borcea: Oferte de a lucra în presă am avut și după ce m-am pensionat, în 2006, însă am acceptat doar forma colaborării. Câteva sute de articole am scris pentru Adevărul, Ziarul de Vrancea, Ziarul tău, Vrancea Eroică, în publicația sindicală Propact, în Veteranul Vrâncean chiar și în Literatura și Arta de la Chișinău, apoi m-am oprit. Am considerată că trebuie să-mi gestionez timpul în folosul altor proiecte. Primul dintre ele a fost participarea la Cenaclul de Joi condus de Dl profesor Culiță Ioan Ușurelu. Aici am citit fragmente dintr-un manuscris despre colectivizarea brutală a agriculturii în satul meu natal, precum și din Jurnalul de călătorie peste mări și țări. Colegii de cenaclu au apreciat atât forma, cât și fondul ideatic și stilul meu de a scrie, iar profesorul Ușurelu, care este și directorul Revistei Salonul literar, a insistat să nu las aceste manuscrise să rămână undeva prin sertare. Mai mult decât atât, m-a cooptat în rândul colaboratorilor revistei și aici am publicat, într-o formă literară, pagini întregi din jurnalul de călătorie, portrete de scriitori, cronici de carte. În același timp, mi-a propus să fiu cronicarul Festivalului Internațional de Creație „Vrancea literară” care, astăzi, este atât de cunoscut de scriitorii și iubitorii de literatură locali, din țară și dincolo de fruntariile ei.
Dedicându-mi atât de mult timp scrierilor pentru cenaclu, soția m-a întrebat: „Dar tu când scrii o carte?” Impulsionat de scriitorul Culiță Ioan Ușurelu, de soție, de regretatul medic-prozator Gheorghe Chirtoc, de poeții Constantin Toma și Ionel Marin, de talentatul Ionel Mony Constantin, de „cititorul fidel” ing. Ionel Boc (odihnă veșnică!) - nelipsit de la Cenaclul de Joi, unde s-a arătat încântat după lectura portretului „Ion Panait și Memoria Clepsidrei”, publicat de mine după decesul bardului de la Piscu - am decis să ies în fața cititorilor cu proză scrisă în volum.
Am început cu romanul Colectivizarea sufletelor sau memoria pământului confiscat, deoarece nu am vrut să fie date uitării bătăile aplicate țăranilor din satul meu natal, Răstoaca, pe parcursul anului 1957, pentru a-i forța să se înscrie în colectiv, precum și revolta lor din 12 ianuarie 1958 reprimară brutal de miliția, armata și securitatea partidului-stat, când 40 dintre ei au fost condamnați la ani grei de pușcărie. Și am mai dorit ca numele lor să nu rămână doar pe pereții și în arhiva Memorialului de la Sighet, ci și într-o carte care să fie la biblioteca din localitate, la primărie și în caselor celor interesați să o citească. A apărut în preajma Crăciunului 2015.
Următorul volum, Peregrin prin Europa, cuprinde însemnările mele de călătorie de prin muzee renumite în lume și alte obiective turistice și culturale de la Moscova, Leningrad, de la Vilnius, Kaunas, Malmo, Stockholm și alte localități din fosta URSS și din Suedia. A ieșit de sub tipar în iulie 2019.
Penultimul volum, Istoric al clipei în vremuri confuze, publicat în anul 2021, este o culegere de 109 editoriale adunate de prin publicațiile mai sus menționate. Ele reflectă percepția mea despre evoluția vieții sub toate aspectele (economic, politic, social, cultural etc.) în Vrancea, în România și în lume după decembrie 1989.
Am lăsat la urmă lucrarea mea de suflet - Monografia Comunei Răstoaca – lucrare care a necesitat o muncă uriașă de documentare prin arhive. Din cele aproximativ 2 (două) milioane de file citite de mine despre istoricul localității, de la primele mențiuni scrise (1781) și până în 2021, am consemnat doar ceea ce mi s-a părut că este util să cunoască și generațiile actuale de răstoceni, de la cei tineri până la cei mai în vârstă. Monografia a fost lansată în ziua de 3 septembrie 2022, în prezența unei săli arhipline a căminului cultural din localitate.
Toate cărțile mele au apărut la Editura Salonul literar, din Odobești, conduse de scriitorul Culiță Ioan Ușurelu. În prezent am în lucru încă un roman, dar până la punctul final mai este.
Nina-Elena Plopeanu: Vă mulțumesc, Domnule Radu Borcea, pentru că ați acceptat să stați de vorbă cu cititorii Ziarului de Vrancea. Vă mulțumesc, de asemenea, pentru sinceritate și pentru faptul că ați dorit să lămuriți o serie de aspecte din biografia dumneavoastră. Pentru mine, care v-am citit o parte din cărți, am fost la lansări și am și scris tot în Ziarul de Vrancea despre Istoric al clipei în vremuri confuze, ca de fiecare dată, a fost o plăcere să vă ascult. Vă doresc viață lungă cu sănătate, bucurii și împliniri
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
