VIDEO Astăzi despre vocea unică a angoaselor unei lumi a periferiei şi a sărăciei: Édith Piaf - o viaţă trăită sub spectrul tragediei - boxeurul român Marcel Cerdan, marea ei dragoste pierdută
Édith Piaf (n. 19 decembrie 1915, Paris, Franța - d. 10 octombrie 1963, Grasse, Franța) a fost o actriță, cântăreață și textieră franceză de mare succes, care a consacrat, atât în Franța cât și în întreaga lume, genul „chanson réaliste" (cunoscut cel mai adesea doar ca chanson).
Édith Piaf, cea care avea să influenţeze puternic culura franceză și europeană a secolului al 20-lea. Ea a consacrat, în Franța și în întreaga lume, genul muzical „chanson réaliste”, vocea și interpretările sale deosebite reflectând angoasele și frământările unei lumi a periferiei şi a sărăciei. În urma ei au rămas cântece nemuritoare, precum „Non, je ne regrette rien”, „La vie en rose” ori „Milord”, dar şi o poveste de viaţă construită dintr-un şir incredibil de evenimente nefericite, o întregă existenţă trăită sub spectrul tragediei
Numai că soarta nu a fost generoasă cu remarcabila artistă, fiindcă la 27 octombrie 1949, Marcel Cerdan și-a pierdut viața în urma prăbuşirii avionului în care călătorea, în zona Insulelor Azore. În seara tragediei, a ales totuşi să urce pe scenă, iar la „Imnul iubirii”, cântat, ca nimeni alta, versurile curgeau răscolitor: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“, pentru ca artista să leşine, efectiv, pe scenă după versul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“…
În cultura franceză și europeană a secolului 20, șansonetista franceză, cunoscută și sub numele de alint de Privighetoarea, ocupă un loc unic, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi și vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanți ulteriori ai reconstrucției post-belice a democrațiilor europene.
Mama sa o va abandona după naştere, iar copila este crescută, pentru câteva luni, într-o cocioabă infectă, plină de păduchi şi râie, a bunicii sale materne, deseori hrănindu-se dintr-un biberon cu lapte amestecat cu vin roşu.
Apoi, va fi înredinţată spre creştere bunicii din partea tatălui, urmând să crească într-un bordel în care aceasta era matroană, la Bernay, în departamentul Eure.
Următorii ani din viaţa copilei, se vor desfăşura în lumea prostituatelor, printre cele zece angajate ale stabilimentului rău famat.
La vârsta de 3 ani a rămas complet oarbă, din cauza unei afecţiuni numite keratită, care a dus la inflamarea corneei, iar biografii săi au remarcat faptul că şi-a recuperat vederea în mod miraculos, după aproape patru ani, şi după ce prostituatele au fãcut chetă pentru a o trimite într-un pelerinaj însoţit de rugăciuni, pentru recuperarea handicapului ei.
După învheierea Primului Război Mondial, tatăl său este angajat la un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință.
Dar tatăl său nu reuşea să adune suma necesară unui trai decent, astfel că micuţa Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel ceva „mărunţiş”, pentru a-şi ajuta tatăl.
Acei ani, în care strada va juca un rol important în viaţa ei, au fost „rampa ei de lansare” şi o „şcoală a vieţii” care avea să-i ofere numeroase experienţe traumatizante.
Foto: AFP
În anul 1932, la doar 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont, însă ea nu avea timp să-şi îngrijească copila, botezată Marcelle, care va muri de meningită, la doar doi ani.
Édith s-a trezit la vârsta de 20 de ani într-o puternică depresie, cauzată de pierderea celei care avea să fie unicul ei copil, era părăsită şi de tată şi era obligată să frecventeze lumea cea mai mizeră a societății pariziene, a vagabonzilor, proxeneților, traficanților de droguri, a prostituției, în care continua să cânte pentru a se putea întreţine, la limita subzistenţei.
În anul 1935, norocul avea să-i surâdă, după ce îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, a apariţie care a reprezentat debutul său artistic. Leplée îi inventează numele de scenă – Édith Piaf, sau „môme Piaf”, datorită staturii ei scunde, de doar 1,47 metri înălţime. La cabaretul „Le Gerny’s”, Édith înregistrează primele sale succese, iar celebrii Maurice Chevalier și Jacques Canetti, impresar la radio, au fost realmente impresionaţi de calităţile ei. În acelaşi an, Canetti o invită la o emisiune la radio, iar către finalul anului, îi facilitează înregistrarea primului ei disc, cu melodia „La foule”.
Însă anii tinereţii au fost marcaţi şi de o boala care o măcina, încetul cu încetul, din interior: poliartrita reumatoidă. Afecţiunea avea să-i provoace artistei probleme semnificative ale articulaţiilor, însoţite de dureri atroce şi de deformări ale corpului.
La 6 aprilie 1936, Leplée este asasinat, iar Édith se află pe lista suspecţilor de crimă. Presa de scandal îi popularizează atât de mult numele, încât, după ce ancheta a stabilit că este nevinovată, publicul o va îndrăgi fără limite.
În anul 1937, Édith Piaf semnează un angajament cu Teatrul „ABC” din Paris, iar impresarul Raymond Asso, cu care avea să împartă şi un episod amoros, îi înregistrează discul „Mon légionnaire”.
Este momentul în care Édith Piaf este remarcată pentru vocea plină de dramatism, ce acoperă nuanțe infinite, un timbru excepţional izvorât din nelinişte şi revoltă.
În perioada următoare, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește, apoi, pentru compozitorul Michel Emer, cel care îi compunea melodiile „L’accordéoniste” și „Le disque usé”.
Într-o perioadă în care Édith impresiona cu melodii precum „Le vagabond”, „Le chasseur de l’Hôtel” sau „Les histoires de coeur”, a venit ocupația germană, şi legătura ei cu mișcarea de Rezistență, în care a susţinut şi controversate concerte la Berlin, la invitația autorităților germane. Desigur, ea era un nume dorit la orice petrecere cu ştaif a acelei perioade, iar ea a dorit astfel să evite represaliile pe care le-ar fi suferit dacă ar fi refuzat invitaţiile, după o viaţă în care şi-aşa suferise enorm.
În antiteză, Piaf ar fi ajutat, conform spuselor ei, nu mai puţin de 200 de prizonieri francezi să scape din Germania, după ce le-a furnizat în secret acte de identitate false, în timpul a două turnee.
A urmat aventura cu textierul Henri Contet, încheiată rapid, după ce acesta refuza să îşi părăsească soţia, apoi Édith se consolează în braţele pianistului Norbert Glanzberg, iar Lou Barrier devine primul său impresar, care nu o va părăsi niciodată.
Anul 1944, a adus o furtunoasă poveste de dragoste înfiripată între Édith Piaf și Yves Montand, un tânăr cântăreț debutant la acea vreme. Ce doi aveau să apară împreună în câteva concerte, în următorii doi ani.
În anul 1946, Édith călătorește pentru prima dată la New York, pentru a cunoaşte gloria, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi – Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei -, iar compozitoarea cea mai devotată va rămâne Marguerite Monnot. Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi în faţa unui public pentru care “pariziană“ echivala doar cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Peste Ocean avea să-i cunoască pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan, cel care va fi marea ei dragoste şi pe care îl va numi „le meilleur amant du monde”.
Numai că soarta nu a fost generoasă cu remarcabila artistă, fiindcă la 27 octombrie 1949, Marcel Cerdan și-a pierdut viața în urma prăbuşirii avionului în care călătorea, în zona Insulelor Azore. În seara tragediei, a ales totuşi să urce pe scenă, iar la „Imnul iubirii”, cântat, ca nimeni alta, versurile curgeau răscolitor: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“, pentru ca artista să leşine, efectiv, pe scenă după versul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“…
Era doar una din incredibilele lovituri la care a trebuit să facă faţă în existenţa ei, şi un moment adânc de depresie, care cu greu ar fi putut fi depăşit.
Aşadar traumatizanta experienţă avea să se regăsească în remarcabilele versuri pe care Édith le-a scris pe muzica Margueritei Monnot, care au dat lumii una dintre cele mai impresionante melodii, „L’hymne à l’amour”.
În anul 1950, Édith se întoarce la New York pentru o serie de concerte, fiind însoțită de noul ei amant, Eddie Constantine, un actor și cântăreț american de origine ruso-poloneză, și de un secretar particular, pe nume Charles Aznavour, viitorul mare şansonetist, dispărut de curând dintre noi.
În anul următor, Édith Piaf este distribuită în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine și Robert Lamoureux, însă artista, aflată încă în depresie, arată primele slăbiciuni, o consecinţă aproape firească a dependenţei de somnifere și stupefiante, „asezonate” cu porţii generoase de alcool.
În acelaşi an a obţinut, totuşi, succese remarcabile cu melodiile „Jézebel”, scrisă de Charles Aznavour, sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills – cel alături de care Édith avea să trăiască o altă poveste de dragoste.
La 29 iulie 1952, Édith se căsătorește cu Jacques Pills, însă artista trăia între succese muzicale, dependenţa de medicamente, alcool şi numeroase cure de dezintoxicare.
Au urmat alte eşecuri în viaţa sentimentală, dar şi numeroase turnee de mare succes, precum cele desfăşurate la New York, Mexico City, Rio de Janeiro sau Paris.
În anul 1956, s-a produs separarea de Jacques Pills şi un nou amant, cântărețul de origine greacă Georges Moustaki, pe care ea îl lansase pe scenele pariziene şi alături de care avea să dea naştere capodoperei muzicale „Milord”, unul din remarcabilele ei succese.
În anul 1958, Édith suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri atroce, care o vor face dependentă şi mai mult de medicamente puternice.
Trebuie să amintim şi o operaţie de pancreatită, un ulcer la stomac, astfel că tabloul clinic al artistei este unul dintre cele mai complicate.
În acelaşi an, ea publica volumul autobiografic „Au bal de la chance”, ce cuprindea întâmplări din viața sa din perioada 1935 – 1958.
În debutul anului 1959, Édith susţine un concert la New York, însă spre finalul spectacolului se prăbușește pe scenă, momentul reprezentând, în opinia biografilor ei, începutul sfârşitului, o perioadă marcată de din ce în ce mai dese internări prin spitale şi din ce în ce mai rare concerte. De atunci, jurnaliştii amatori de scandal ajunseseră să meargă la concertele ei doar pentru a nu pierde eventualul moment „senzaţional“ al prăbuşirii ei finale. Numai că finalul nu avea să se consemneze aici.
În anul 1961, în pofida stării de sănătate deteriorate, înregistrează un succes remarcabil într-un concert în sala Olympia, cu melodia ei iconică, „Non, je ne regrette rien”.
În primăvara anului 1962, artista se îmbolnăveşte de bronhopneumonie, însă şirul incredibil de evenimente nefericite din viaţa personală nu o împiedică să se recăsătorească, la 9 octombrie 1962, unindu-şi destinul cu Theophanis Lamboukas, sau Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, în vârstă de doar 26 de ani.
Anul 1963 a găsit-o Édith Piaf epuizată de necazuri, de consumul de medicamente, doctorii îi stabilesc un diagnostic crunt, la 18 martie 1963, urca pentru ultima oară pe scenă, iar după o lungă convalescență, artista avea să treacă la Domnul la 10 octombrie 1963, la Grasse, în urma unei hemoragii interne declanşate de insuficienţa hepatică provocată de abuzurile de medicamente şi alcool.
După ce Papa Paul al VI-lea i-a refuzat dreptul unei ceremonii catolice de înhumare, din cauza stilului ei de viaţă, Édith a fost înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris, în prezenţa a peste 40.000 de oameni, fiind prima dată după Război când circulaţia este întreruptă în capitala Franţei, pentru a permite unei mulţimi imense de admiratori – circa 160.000 de oameni, în total – să-i aducă un ultim omagiu.
În februarie 2007, avea loc premiera filmului „La vie en rose”, care prezintă viaţa cântareței Edith Piaf. Filmul a câștigat două Oscaruri, patru premii BAFTA, cinci premii Cesar, iar pentru performanța sa în rolul Piaf, Marion Cotillard a devenit prima actriță franceză care a câștigat un Oscar pentru un rol în limba natală.
Posteritatea i-a iertat, desigur, viața care a abundat în alcool, țigări, sex, dezmăț și dependenţa de droguri. Au rămas doar cariera sa artistică remarcabilă, melodiile ei tulburătoare, nemuritoare, simbol al spiritului parizian, abilitatea excepţională de a transforma durerea în artă, pasiunea pentru meseria sa până la limita forțelor sale, o artistă legendară care cu greu va putea fi uitată…(radioromaniacultural.ro
Biografie
Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Și-a luat pseudonimul "Piaf" (în argoul parizian = vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine socială modestă, fiică a cântăreței ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriană și a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârșitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Pentru a-și ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel câțiva bani.
La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, va muri de meningită în anul 1935. Părăsită de "P'tit Louis", Édith - în vârstă de 20 de ani - decade tot mai mult, frecventează straturile cele mai de jos ale societății pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneților, a traficanților de droguri, a prostituției. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-și asigura o existență de mizerie.
Într-o seară a anului 1935, Édith îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care și compoziții ale lui Vincent Scotto. Această apariție în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datorează și denumirea de "môme Piaf", datorită staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith înregistrează primele sale succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia "La foule".
O carieră furtunoasă
Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obține un angajament la teatrul "ABC" din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu "Mon légionnaire". Dotată cu o voce capabilă de nuanțe infinite și plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune și neliniște care-i va caracteriza pe artiștii intelectuali de pe "rive gauche", din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifférent". Despărțită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește pentru compozitorul Michel Emer, care compune pentru ea melodiile "L'accordéoniste" și "Le disque usé". În timpul ocupației germane are contacte cu mișcarea de Rezistență și entuziasmează publicul cu melodiile "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hôtel", "Les histoires de coeur". Totuși, după eliberare, i se reproșează faptul de a fi concertat la Berlin, la invitația autorităților germane.
În 1944, o dragoste furtunoasă se dezlănțuie între Édith Piaf și un tânăr cântăreț debutant, Yves Montand (care ulterior va avea propria sa carieră prestigioasă) împreună cu care apare în concerte. În 1946, scrie textul celebrei melodii "Je vois la vie en rose", muzica de Louiguy (Louis Guglielmi), care va face încojurul lumii.
La sfârșitul anului 1947, Édith călătorește pentru prima dată la New York. Aici cunoaște pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, "le meilleur amant du monde". De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf și o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câștigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primește știrea accidentului de avion, în care Marcel Cerdan și-a pierdut viața. Pentru ea, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie - în amintirea acestei iubiri - textul pentru "L'hymne à l'amour" (muzica de Marguerite Monnot).
Amours et chansons
În anul 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoțită de un actor și cântăreț american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franța, Eddie Constantine, noul său amant, și de un secretar particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreținut relații amoroase.
Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală "La p'tite Lili", alături de Eddie Constantine și Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente somnifere și stupefiante. Obține totuși succese artistice cu noi melodii, ca "Jézebel", scrisă de Aznavour, sau "Je t'ai dans la peau", compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. La 29 iulie 1952, Édith se căsătorește cu Jacques Pills, cu care se stabilește într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârșitul vieții.
În 1953, urmează o cură de dezintoxicare de morfină. Urmează o serie de turnee în New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris. Édith Piaf este o stea internațională, dar viața sa privată este o succesiune de eșecuri. În 1956 divorțează de Jacques Pills. Noul său amant este cântărețul de origine greacă Georges Moustaki, pe care îl lansează pe scenele Parisului. În 1958 suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri, care o vor face din nou dependentă de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, creează melodia "Milord", unul din marile sale succese.
În 1958 publică lucrarea " Au bal de la chance " la Editura Jeheber din Paris, în care evocă întâmplări din viața sa din perioada 1935 - 1958. Cartea a fost tradusă în limba română, în 1966, sub numele " În vîrtejul norocului " și apare în Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S. România( traducere din limba franceză Constanta Stănulescu ). Conform acestei lucrări, prima piesă de teatru în care apare este " Le Bel Indifferent" care, conform declarației ei, a fost scrisă special pentru ea, de Jean Cocteau. Piesa " La P'tite Lili" a reprezentat deci a doua ei apariție într-un spectacol de teatru. De asemenea apare și într-un film " Les Amants de demain " în regia lui Marcel Blistene, producător Pierre Brasseur. Conform declarațiilor apărute în cartea amintită mai sus, întâlnirile care au impresionat-o în mod deosebit au fost cele avute cu Charlie Chaplin și principesa Elisabeta ( actuala regină ).
Declinul
La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbușește epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucerește din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, "Non, je ne regrette rien".
Autori de talent se succed pentru a-i scrie și compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgostește din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătorește la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eșec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârșită. După o cură de convalescență în apropiere de Grasse, marea cântăreață încetează din viață în ziua de 10 octombrie 1963. Peste o zi, dupa aflatea vestii, moare si scriitorul Jean Cocteau, prietenul și colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulțime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită "petite fille des rues". Posteritatea i-a iertat viața sa nu tocmai exemplară, pentru a reține doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită "la môme Piaf", a intrat în legendă încă din cursul vieții.
Melodii
|
1925
1933
1934
1935
1936
1937
1938
1939
1940
1941
1942
1943
1944
1945
1946
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
1947
1948
1949
1950
1951
1952
1953
1954
1955
|
Citiți și
Marcel Cerdan - Edith Piaf. O frumoasa poveste de dragoste
