Educație

Astăzi despre: „Sunetul trist al clopotelor istoriei României” Dimitrie Gusti - Creatorul sociologiei românești - preşedintele Academiei Române, profesor la Universităţile Iaşi şi Bucureşti | Un sociolog de excepţie pe meleagurile Vrancei

Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași, România – d. 30 octombrie 1955, București, România), a fost sociolog, etnolog, istoric, filosof, voluntarist și etician român.

Membru al Academiei Române din 1919, apoi președintele acesteia (1944 - 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București, Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești.

Echipa de cercetători condusă de profesorul Dimitrie Gusti, ajunsă în Vrancea în 1927, “a însemnat punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică a satului românesc”

Dimitrie Gusti a iniţiat şi a îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din toate provinciile istorice ale României (1925-1948) şi a obţinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socialăGusti a fost comisarul general al Pavilionului românesc de la Expoziţia Mondială de la New York. În discursul inaugural, la 6 iunie 1939, Dimitrie Gusti afirma: „Noi, românii, am adus contribuţia noastră la aceasta expoziie mondială din toată inima şi fericiţi fiind că ea este o mărturie a tot ce a contribuit lumea nouă la civilizaţia celei vechi.”

El a înfiinţat primele cămine culturale, pentru ca astfel să ajungă cultura în lumea satului. Muzeul Naţional al Satului este rezultatul strădaniilor Şcolii Sociologice de la Bucureşti.

„Muzeul este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăţia şi varietatea de viaţă ţărănească, ideile de atâtea ori adânci, de stil arhitectonic ţărănesc, marea ştiinţă a adaptării la mediu şi a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire şi siguranţa instinctivă sau chibzuită a folosirii spaţiului mai larg pentru oameni, vite şi lucruri; arta şi tehnica românească de la brazdă îşi dau mâna.”, afirma în 1936 Dimitrie Gusti la inaugurarea Muzeului Satului pe care obişnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”.

 

 

 

 

 

 

 

Dimitrie Gusti a fost un fruntaş al intelectualităţii noastre din perioada interbelică, important susţinător al activităţii ştiinţifice şi culturale, în special în perioada domniei lui Carol al II-lea. Întreaga sa viaţă a fost dominată de credinţa în cunoaştere şi organizare care asigură reuşita, succesul. A fost un teoretician de excepţie în filozofia socială de primă importanţă. Dimitrie Gusti a fost o personalitate complexă, membru al Academiei Române din 1919, preşedinte al acesteia în anii 1944 – 1946, ministru al învăţământului, profesor la Universitatea din Iaşi şi Bucureşti. Este fondatorul şcolii româneşti de sociologie. S-a născut la 13 februarie 1880 pe plaiurile moldoveneşti, la Iaşi, unde a urmat cursurile primare şi secundare la Institutele Unite, unde a avut o elită de dascăli: Petre Toni, Ion Culianu, Al. Philippide, A.D. Xenopol şi alţii. A urmat în 1898 Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, apoi îşi va continua studiile de filozofie la Berlin şi Leipzig, care îi vor asigura o pregătire intelectuală serioasă. În 1900, atras de renumele şi activitatea psihologului Wilhem Wundt, tânărul student frecventează cinci semestre Institutul de Psihologie de la Leipzig, unde îşi va desăvârşi studiile şi lua doctoratul dobândind cunoştinţe temeinice de etnologie. În 1904 îşi va lua doctoratul în filozofie cu teza “Egoismus und Altruismus”.

“Ce, vrei şi tu să părăseşti ţara?"

Prin pelerinajele făcute la Weimar se reculege la mormântul lui Goethe, a cărui operă îl captivase, lucrarea sa de doctorat fiind simţitor influenţată de folozofia acestuia. Pe întreaga periodă cât a studiat în Germania, a avut legături diverse cu românii care-l ţineau la curent cu tot ce se întâmpla în ţară, precum I. L. Caragiale, profesorul Traian Bratu, istoricul Vasile Pârvan, omul de litere Marin Simionescu-Râmniceanu, Octavian Goga şi alţii. Când i s-a propus lui Gusti să rămână ca docent al Universităţii din Berlin, I. L. Caragiale îl admonestează părinteşte: “Ce, vrei şi tu să părăseşti ţara care, oricât de rea ar fi, trebuie ajutată? Du-te mai degrabă acolo, la Iaşi, şi începe apostolatul pentru care te-ai pregătit!” Gusti ascultă îndemnurile marelui dramaturg, dar şi al inimii şi, prin decretul regal din 1 aprilie 1910 este numit profesor agregat, definitiv, la catedra de Istorie Filosofie de la Facultatea de Litere din Iaşi. În calitate de decan al Facultăţii de Litere în 1918, reales în 1920, va realiza multe obiective edilitare şi socio-culturale spre folosul studenţimii ieşene. Printre altele, organizează o înălţătoare sărbătoare dedicată profesorului său A. D. Xenopol. Acesta, plin de generozitate, a dăruit biblioteca sa universităţii ieşene.

Primele monografii sociologice cu cercetări pe teren

La 1 ianuarie 1920 a fost transferat la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, continuând cu acelaşi entuziasm activitatea didactică şi de cercetare sociologică. Va pune bazele Institutului Social Român (1921-1939), reunind tot ce intelectualitatea românească avea mai activ. Studenţii săi îi vor fi de mare ajutor, printre ei fiind şi putneanul G. Vlădescu Răcoasa, care va îndeplini şi atributele de asistent onorific. Activitatea prodigioasă a lui Gusti se confirmă prin înfiinţarea a două reviste de prestigiu: “Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială” (1919-1943) şi “Sociologia românească” (1936-1944). Aici s-a reluat ideea întocmirii de monografii sociologice, plămădită încă dinainte de Primul Război Mondial, prin care cercetarea diversă a vieţii cotidiene să se facă pe grupe de probleme, pe bază de chestionar tematic. Cu sprijinul colegilor săi şi a studenţilor, între anii 1924-1925 s-au întocmit chestionare şi construit echipele de cercetători şi studenţi ce urmau să se deplaseze pe teren. Prima acţiune de cercetare a avut loc în 1925, în localitatea Goicea Mare-Gorj, de către un grup de 13 cercetători în frunte cu îndrumătorul lor, profesorul Dimitrie Gusti. În 1926 cercetarea s-a extins prin cunoaşterea sistematică a satului românesc în comuna Rusetu-Brăila, cu studenţi şi cercetători reputaţi. Acţiunile de cercetare au continuat în aşezarea Fundu Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1931) şi Corcova (1931).     

Muzeul Satului, pe un maidan mlăştinos

Paralel cu munca de cercetare ştiinţifică şi didactică, a crescut şi prestigiul de necontestat al profesorului Dimitrie Gusti. În două rânduri a fost ales decanul facultăţii de Litere şi Folosofie din Bucureşti, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în guvernul  din 1932-1933, prim-preşedinte al Radiodifuziunii Române (1928). Gusti organizează şi îndrumă pavilioanele româneşti de expoziţii internaţionale, înfiinţează şcoala de auxiliare sociale, condusă de dr. Sabin Manuilă. A condus Fundaţia Culturală “Principele Carol” care a dat o nouă orientare în domeniul răspândirii culturii în marea masă a ţărănimii. Dintr-un maidan mlăştinos al lacului Herăstrău din Bucureşti, ajutat de Victor Ion Popa, H. H. Stahl, şi profesorul Gheorghe Focşa, în 1936 inaugurează Muzeul Satului (azi “D. Gusti”), o mândrie naţională şi spirituală legată de tradiţia şi originalitatea satului românesc. Toate aceste înfăptuiri dau imaginea contributivă a acestei personalităţi la progresul societăţii româneşti de atunci. Sociologul şi filozoful Dimitrie Gusti a avut meritul de a fi dezvoltat conceptul că “voinţa este esenţa vieţii sociale”, iar sociologia monografică “este ştiinţă a realizării sociale care are şapte reguli de bază” pe care cercetătorul trebuie să le respecte: 1. Observaţia trebuie să fie sinceră şi obiectivă; 2. ea trebuie să fie exactă, adică pătrunzătoare şi completă; 3. să fie verificată şi controlată; 4. să fie colectivă; 5. să fie informată şi preparată; 6. să fie intuitivă; 7. faptele observate să fie completate prin comparaţie. Toate aceste reguli D.Gusti şi colaboratorii săi le-au aplicat şi repetat în lucrările lor monografice, reguli ce trebuiesc aplicate şi azi de către toţi cei care se apleacă spre studiul monografic.

Mare aventură de la Nereju

Cercetarea sociologică de la Nereju – Vrancea s-a desfăşurat sub directa coordonare a ilustrului sociolog între 16 iulie – 16 august 1927, pornind de la conceptul că “am căutat un sat de răzeşi, un sat vechi, autentic românesc, care face parte din confederaţia de ocol a satelor vrâncene, ce trăia în legile satelor străvechi”.

Echipa de cercetători şi studenţi ce va studia satul Nereju avea susţinători de nădejde, precum Marin Simionescu-Râmniceanu, directorul editurii “Cartea naţională”, istoricul putnean C.D. Constantinescu-Mirceşti, preşedintele Cercului studenţilor din Putna, viitorul prefect Ioan P.Ioan, directorul Şcolii Normale din Focşani, Silviu Mandachescu, şi alţii.

Echipa de cercetători condusă de profesorul Dimitrie Gusti ajunsă în Vrancea în 1927, “a însemnat punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică a satului românesc pentru a desluşi, cel puţin în parte, faţa ascunsă a acestei regiuni”, spunea C.D. Constantinescu Mirceşti.

Echipa de monografişti a parcurs traseul Odobeşti-Mera-Reghiu-Andreiaşu, a trecut dealul Fetigului, poposind o lună de zile în arhaicul sat Nereju din “Fundul Vrancei” pentru a-i fi cunoscută viaţa ţărănească, casă de casă fără alegere, satul întreg aşa cum era el. “Să cunoască satul sanctuar, unde se păstrau manifestările de viaţă ale poporului român”, cum spunea D. Gusti. Printre cei 41 de membri ai echipei de studiu condusă de ilustrul sociolog, se aflau nume sonore ale ştiinţei şi culturii româneşti: colaboratorul H.H.Stahl, C.D. Constantinescu-Mirceşti, Traian Herseni, dr. Horia Dumitrescu, profesorul A. Sacerdoteanu, geograful Nicolae Conţ, cărora li s-a alăturat renumitul dr. Francisc Rainer. În echipă au fost cooptaţi şi doi studenţi vrânceni, viitorul istoric şi profesor universitar Ion Ionaşcu din Tulnici şi viitorul etnolog şi folclorist Ion Diaconu de la Spineşti. Fotografia a fost asigurată pe baza fişelor de cercetare (anchetă sociologică) interdisciplinară. În 1934-1936 activitatea va fi întregită de echipa studenţească regală. Această muncă migăloasă de cercetare îşi va găsi finalitatea în lucrarea de mare consistenţă documentară şi ştiinţifică “Nereju, une village d’une region archaique” apărută în trei volume. Cu ocazia Congresului Internaţional de Sociologie din 1939 a fost aleasă prezentarea acestei monografii a satului vrâncean Nereju “socotită a fi cea mai reprezentativă pentru cercetarea şcolii sociologice din Bucureşti”     

Schimbarea la faţă a nerejenilor

Prezenţa cercetătorului la Nereju, la început a fost privită “cu rezervă de obştea comunei, şi chiar de primarul de atunci, Costică Macovei, cât şi de unii reprezentanţi ai societăţilor forestiere, care exploatau până la jaf falnicele păduri vrâncene. Treptat, prin tactul dovedit de profesorul coordonator Dimitrie Gusti şi priceperea sa de a-şi îndruma colaboratorii, nerejenii îşi vor da drumul la suflet” şi vor prezenta realitatea socio-istorică în care trăiesc. Prin contribuţia echipelor studenţeşti regale, au fost reparate şcoala şi biserica, se va înălţa Căminul Cultural, se va pune bazele bibliotecii comunale, unde Nicolae Iorga a donat 150 de cărţi. A fost înălţat monumentul eroilor nerejeni, căzuţi în Războiul de Independenţă (1877-1878) şi Primul Război Mondial. Pe când un soclu cu bustul ilustrului oaspete de altă dată la Nereju, va hotărî istoria şi sufletul moral cetăţenesc al acestei comunităţi puternice a Vrancei.

Profesor Cezar Cherciu

Autor al mai multor monografii importante din Vrancea, între care "Focşanii - o istorie în date şi mărturii (sec XVI - 1950), profesorul de istorie Cezar Cherciu se pregăteşte să scoată pe piaţă o nouă lucrare interesantă intitulată "Ţara Vrancei - o istorie a obşilor răzăşeşti".(Arhiva ZDV, 29.10  2015)

Cercetarea monografică

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).

În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 - 1943) și „Sociologie românească” (1936 - 1944).

Odată cu regimul antonescian, când a fost suprimată mișcarea legionară, Dimitrie Gusti și-a continuat activitatea la Universitatea București, dar munca sociologică practic a fost schimbată în discuții la nivel de catedră și la editarea revistei „Sociologie Românească”. A fost ales Președinte al Academiei Române în 1944, semn că se bucura încă de aprecieri favorabile.[5]De asemenea Dimitrie Gusti( directorul Serviciului Social Român) în perioada monarhică a colaborat cu Fundația Regală Principele Carol pentru a ridica satul românesc prin intermediul specialiștilor. Preconizând transformarea celor 15.200 de sate românești existente în 1935 într-un răstimp de patru ani, prin intermediul echipelor studențești și a căminelor culturale.[6]

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (la 23 august 1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS[7] și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale.[8].

Momentul de rupere a relațiilor prietenoase avute cu conducerea țării a fost 23 august 1944, o dată cu instaurarea comunismului în România. A fost dat afară de la Universitate, iar sociologia a fost scoasă din planul de învățământ.  A fost  eliminat din Academie și reușește să-și păstreze casa datorită faptului că a apelat la Miron Constantinescu, fost student al lui, dar se teme că într-o bună zi va fi invitat să o părăsească.

Dimitrie Gusti a fost fondatorul Școlii Sociologice de la București. El rezumă sistemul său sociologic la câteva enunțuri:

    Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.

    Esența societății este voința socială.

    Voința socială depune ca manifestări de viață: o activitate economică și una spirituală, reglementate de o a activitate juridică și de o activitate politică.

    Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric.

    Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub înrâurirea factorilor condiționanți, se numesc procese sociale.

    Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.

Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de specialiști din domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc.

 

 

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Citiți și

Informații și fotografii inedite despre cercetările efectuate în

urmă cu 96 de ani la Nereju, în munții Vrancei, de sociologul Dimitrie

Gusti

 

 

 

 

 

 

---