Fără soluţii publice în criza francului elveţian
Aceeaşi baftă nesperată a făcut să-mi fie imposibil acum câţiva ani buni să iau un credit în franci elveţieni. Şi m-am străduit. M-au pus să fac o documentaţie aiuritoare, mi-au jucat în picioare mărunt răbdarea, m-au trimis pe toate cărările şi ungherele întunecate ale birocraţiei, pentru ca în cele din urmă să-mi închidă dosarul în nas şi să-mi comunice rece: nu vă calificaţi. Aşa se face că doar datorită acestui zeu fără nume nu sunt astăzi printre victimele formei absolute a cinismului bancar: creditele ieftine în franci elveţieni. Am făcut această introducere pentru a vă spune că editorialul de faţă nu este scris nicidecum cu aroganţa celui care a ştiut să se pună la adăpost de voracitatea bancară. Nu am făcut nimic, doar am avut noroc.
Lung prilej de vorbe şi de ipoteze
Prăbuşirea cursului euro franc elveţian nu este decât încă un prilej, într-un şir lung şi care nu vrea să se mai oprească, de defilare publică a populismului cel mai rudimentar. Întreaga societate românească a fost cuprinsă de o febră demagogică contagioasă, de la moderatorii revoltaţi ai posturilor de ştiri, la avocaţii hiperbolizaţi prin burtiere cât jumătate de ecran în haiduci moderni, la purtătorii de cuvânt ai diferitelor instituţii bancare ori de protecţia consumatorilor şi culminând, desigur, cu aleşii întru democraţie ai neamului. Toată lumea are soluţii şi soluţia fiecăruia este mai bună şi mai generoasă, cum altfel, decât cea precedentă. Autorităţile însele oferă în fiecare zi o nouă soluţie. Sertarele cele mai întunecate ale birourilor Parlamentului sunt scotocite şi sunt scoase la lumină şi prezentate drept providenţiale tot felul de proiecte legislative prăfuite. Se cere semnarea unui Pact naţional, se ţin conferinţe de presă la sediile partidelor în care purtătorii de cuvânt se răstesc unii la alţii, se cer ordonanţe de urgenţă... Doar Patriarhia nu a luat încă o poziţie, deşi nu e timpul trecut.
Nu lipsesc nici hipsterii politici de ocazie. Sub semnul raţionalismului insensibil aceştia clamează regulile capitalismului, în care doar supravieţuirea pe cont propriu este valoroasă, orice formă de solidaritate socială fiind o subminare a sistemului însuşi. Dacă eşti fraier nu merită să trăieşti. Sau, în cuvintele Monicăi Macovei, exponentul acestui tip fanatism, orice intervenţie este o măsură aberantă, discreţionară, abuzivă şi iresponsabilă, care nu are nici o logică economică sau morală. Şi pentru ca apocalipsa francilor elveţieni să fie completă, “Efectul unor astfel de propuneri populiste este unul singur: toţi românii vor ajunge să plătească din buzunarul propriu.”
Fără perdea despre falimentul personal
Spaţiul public este inundat de informaţii juridice şi economice parţiale, deformate, aproximative. Există o Directivă europeană care obligă la conversia creditelor în valută. Ce mai contează că ea intră în vigoare cel mai devreme în 2016? Curtea europeană de justiţie a obligat Ungaria să admită denominarea creditului în franci elveţieni, iar decizia se aplică şi în România. Hotărârea Kasler vs. OTP Bank se referă la altceva, la cursul de schimb valutar la care trebuie calculată rata, respectiv dacă acesta este al băncii comerciale sau al Băncii Naţionale. De altfel Ungaria, în urma unor hotărâri ale instanţei supreme naţionale, a permis transformarea tuturor creditelor în valută în moneda naţională, însă a făcut acest lucru prin lege şi la cursul la zi, nicidecum la cursul istoric. Legea falimentului personal este salvatoare întrucât te scuteşte de plata creditului şi-ţi dă un răgaz să te remontezi. Nimic mai fals, falimentul personal înseamnă că nu-ţi mai administrezi singur problemele financiare şi nici o parte din deciziile de familie. Timp de 3 sau 5 ani nu mai poţi vinde sau cumpăra cum vrei, nu mai poţi pleca în vacanţe, nu mai poţi plăti copilului facultatea pe care şi-o doreşte. Datoriile vor fi plătite în continuare, însă prin decizia administratorului judiciar. Bunurile pe care le ai vor fi vândute. Dacă există credite ipotecare acestea trebuie achitate integral, prin vânzarea imobilului. Vei fi trecut într-un registru public al faliţilor şi vei avea unele interdicţii care pe viitor îţi vor limita libertatea de decizie şi acţiune. Alte credite bancare? La revedere. Falimentul personal înseamnă pe scurt că eşti incapabil să-ţi administrezi singur problemele financiare ale familiei, astfel încât ţi se va atribui un administrator judiciar care va lua deciziile în locul tău şi al cărui principal scop este să te facă să-ţi plăteşti datoriile. Există desigur şi unele avantaje, dar toate sunt create în acelaşi scop: să fie plătite măcar în parte datoriile tale. Raiul societăţilor de lichidare şi administrare judiciară. Aşa-i că nu seamănă cu flecăreala juridică vânturată doct pe posturile de ştiri?
Şi când va trece valul?...
E uşor de intuit că tot acest val de compasiune populistă pentru victimele francului elveţian se va stinge în perioada următoare. Pe cât de mare e graba convocărilor în şedinţe extraordinare acum, pe atât de lente vor fi acţiunile imediat ce cursul valutar se va stabiliza iar subiectul va fi înlocuit cu altul în agenda media. Probabil va fi evitată o soluţie decisivă de implicare legislativă în contractele comerciale dintre clienţi şi bănci. Se va miza pe alte paliative, băncile însele reuşind prin acţiunea lor de îngheţare a cursului să domolească presiunea asupra lor. E foarte probabil ca legea falimentului personal să beneficieze de acest vânt din pupa nesperat şi să fie adoptată. Însă soluţii reale şi directe pentru clienţii băncilor nu se întrevăd. Ca şi până acum, nu ar trebui să le aştepte de la bănci, politicieni sau Guvern, ci ar trebui să le caute individual. Despre acestea, altă dată.
Adrian Toni Neacşu a fost judecător, preşedinte al Tribunalului Vrancea, precum şi membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Este autorul cărţilor Între statul de criză şi statul de drept (2010) şi Convinge judecătorul (2014). în prezent este avocat în Bucureşti şi Focşani, la www.CasaNeacsu.ro.