A  primit taina botezului la bisericuța din Focșani, de care era arondată mahalaua copilăriei sale, cunoscută drept mahalaua Donie, pentru ca inițial Duiliu a locuit lângă grădina noastră publică, într-o altă casă decât cea îndeobște cunoscută că ar fi aparținut familiei Zamfirescu, cea dispărută azi, dar atestată prin mărturii fotografice și păstrată în amintirea multor focșăneni în etate. Deci în zorii vieții sale micul Duiliu a copilărit prin vechea grădina a călugărilor de la fosta mănăstire Sfântul Ioan, ce a devenit după confiscarea averilor bisericești din 1863,  loc de recreere și oază de verdeață pentru  focșăneni. Însă în anul 1865, micul Duiliu și mama lui s-au pregătit pentru prima zi de școală, la una din cele doua școli de băieți existente în oraș și anume, cea mai apropiată, aflată în locul pe care se găsește în prezent fostul hotel al Partidului Comunist Român-filiala Vrancea, de la acest nume, azi,  mai păstrându-se, doar partea de final și anume Hotelul Vrancea. Cum s-or fi derulat anii de școala primară e greu de spus, pentru că arhiva din acea perioadă nu se știe dacă se mai păstrează undeva .( la Arhivele Naționale sucursala Vrancea în niciun caz ) Poate la Arhivele Naționale din București de unde vom afla mai multe date cât de curând.

Dar până atunci putem vedea cu ochii minții cum micul Duiliu, la 11 ani, (în jurul anului 1869 ) a fost înscris la Gimnaziul orașului Focșani, care funcționa într-o casă particulară. Până în anul 1881 gimnaziul transformat în liceul Unirea nu a avut sediu propriu și s-a chinuit să funcționeze prin diferite localuri proprietate privată, unde atât copiii cât și profesorii sufereau de frig, de cald sau de inundații, de la anotimp la anotimp, dar aveau parte și de multă neglijență, mizerie si indiferență din partea proprietarilor de drept care, deși își încasau chiriile în mod regulat, uitau să facă reparațiile cuvenite sau să procure lemnele necesare pentru sezonul de iarnă. Așa că după primii 4 ani de școală (ciclul gimnazial actual ) lui Duiliu al nostru i-a cam ajuns de atâtea condiții proaste și s-a dus de multe ori plangând la el acasă (deja se mutaseră în casa, azi demolată, de pe strada Tinereții colț cu Bulevardul Unirii ) și acolo, mai mult ca sigur, suferința copilului a mișcat pe toata lumea, pe mama, tata și bunicii. Trebuiau luate câteva măsuri, cu atât mai mult cu cât ciclul de liceu de la Focșani nu era prevăzut, așa cum trebuia, cu 4 clase. Așa că nu se mai putea să urmeze o școală nesigură la Focșani și trebuia mers la București, la o alta școală, chiar dacă astfel cheltuielile ar fi fost mai mari. 

Sfătuindu-se cu cumnatul său, negustorul Pavel Mincu, tatăl viitorului arhitect, Lascăr a aflat răspunsul la întrebarea care-i chinuia întreaga familie și anume unde va continua studiile Duiliu.Pentru că viitorul arhitect fusese trimis încă din 1862 la liceul Matei Basarab din București, acolo a fost îndrumat și Lascăr Zamfirescu să-și trimită odrasla și asta cât mai repede , deoarece rezultatele de la Focșani nu erau prea bune și exista riscul să nu fie acceptat. Dar s-a rezolvat repede acest lucru, poate cu o sumă de bani sau vreo recomandare adecvată și scriitorul nostru de mai târziu a primit datorită calității profesorilor de acolo și cercului de colegi, șansa de a obține voința de studiu necesară, dar și acel bagaj de cunoștințe care l-au transformat în omul devorat de curiozitate culturală, în cititorul neobosit si în poetul, nuvelistul, dar mai ales romancierul ce avea să devină și care prin numeroase încercări literare a căutat  și a reușit să-și creeze propriul stil literar. Dar până la acel moment mai era un hop, adică studiile universitare de drept la care a fost admis in anul.1877 și pe care le-a terminat în anul.1880.

Aceste cunoștinte nu s-au pliat pe gustul său și după câteva încercări de a profesa, cam fără chef, pe la diferite parchete și judecătorii din țară, a decis că cea mai bună împlinire profesională a sa se poate realiza în domeniul diplomației, lucru care s-a îndeplinit aproape de la sine, fiind admis în anul 1885, atât la examen apoi la Ministerul de Externe, dar și ulterior când a primit diferite însărcinări la consulate și ambasade prin lumea larga, cel mai mare timp petrecându-l în patria, leagăn al nașterii nației române și anume Republica Italia. Acolo și-a cunoscut și soția pe Enricheta Alievi, o distinsă doamnă din înalta societate și văduvă după ce soțul ei, un pictor apreciat la acea vreme, se stinsese de curând. S-au căsătorit destul de repede și între anii 1890-1896 li s-au născut doi băieți și o fată, pe lângă copilul din prima relație a doamei Zamfirescu, micuța Idda Scifoni.

Sătul de străinătatea inconfortabilă, probabil și în relații din ce in ce mai reci cu soția, diplomatul și scriitorul Zamfirescu s-a decis într-o bună zi din anul1906 să termine definitiv cu misiunile în afara României și să facă ceva pentru această țară chiar din interiorul ei. Așa că a cerut și a primit o funcție de secretar în Ministerul de Externe, în guvernul vechiului Regat al României.Si-a adus copiii, guvernanta și vreun servitor, doi din Italia, mai puțin pe d-na Zamfirescu, care se stinsese din viață, de curând într-o stațiune din nordul Italiei.Cu toate acestea viața familiei Zamfirescu a mers înainte și cu împliniri și cu supărări, copiii au crescut, iar părintele lor a obținut pentru activitatea sa literară recunoștința românilor.

În vremea Primului Război toate laudele l-au lasat rece, când și-a găsit conacul din Faraoane devastat și toate obiectele neprețuite din interior furate sau stricate. A trecut și peste acest necaz, iar ultimii ani de viață s-au dovedit plini de activitate.

A ajuns președintele scriitorilor din România, vicepreședintele Academiei Române și mai ales a candidat pentru un post de deputat, a fost ales și a fost numit, în semn de prețuire, președintele Adunării Deputaților României Mari(1920-1922). Între timp fiul său cel mic s-a amestecat fără să se gândească într-o ceartă tinerească (1921) și în urma duelului care s-a impus a fost grav rănit și a decedat câteva zile mai târziu.Părintele a fost sfâșiat de durere, dar a încercat să treacă peste această perioadă cumplită. A mai avut în 1922 un moment dificil în Parlamentul României, când s-a contrat cu Take Ionescu pe diferite teme, despre care nu se rețin multe aspecte, dovadă că nu era vreun motiv prea serios, dar ulterior și la scurt timp, unul de altul, ca o fatalitate, au murit amândoi în anul 1922.Și ambii au suferit intoxicații hepatice, Duiliu de la ciuperci, iar Tache de la stridii.

Cel putin așa a scris George Călinescu în monumentala Istorie a Literaturii Române. Alți cercetători ai vieții și operei lui Duiliu Zamfirescu au avansat teoria că a fost otrăvit de agenți străini pentru ideile și activitatea sa politică. Dar adevărul despre aceste aspecte e încă departe de a fi elucidat și probabil nu va fi dezvăluit publicului prea curând.O rază de lumină s-ar putea totuși înfiripa datorită unui document foarte valoros care, teoretic, ar putea descâlci puțin această enigmă a celui mai important vrâncean din toata istoria acestui județ.Este vorba de actul său de deces de la comuna Agapia-satul Filioara în care nu are cum să nu se fi trecută cauza morții, așa cum a fost constatată de medicul șef al județului Neamț.Ei bine acest act  a fost solicitat oficial și se află în posesia Bibliotecii județene ce-i poartă numele și poate prin intermediul acestui cotidian va ajunge la cunoștința celor pentru care numele Duiliu Zamfirescu reprezintă un motiv de mare mândrie locală. 

Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale

Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea