Analiza profesorului de istorie vrâncean Cătălin Mocanu în ZdV: „Securitatea noastră cea de toate zilele”
28 august 1948 se înființează Direcțiunea Generală a Securității Poporului.
„Decret nr. 221 pentru înființarea și organizarea Direcțiunii Generale a Securitãții Poporului
Art. 1 – În cadrul Ministerului Afacerilor Interne se înființează Direcțiunea Generală a Securității Poporului.
Art. 2 – Direcțiunea Generală a Securității Poporului are ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior.
Art. 3 – Organizarea, încadrarea, dotarea, atribuțiunile și funcționarea tuturor serviciilor centrale și exterioare a Direcțiunii Generale a Securității Poporului, se vor reglementa prin deciziunile și instrucțiunile interioare ale Ministerul Afacerilor Interne. Aceste deciziuni și instrucțiuni nu se publică. Ele devin executive prin înscrierea lor într-un registru special și comunicarea către cei interesați.
Art. 4 – Ofițerii de securitate sunt singurii competenți a instrumenta în infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului.
Art. 5 – Ofițerii de Securitate sunt competenți a instrumenta în cadrul competenței lor materiale, pe întreg teritoriul țării. Instrucțiuni interioare de serviciu vor determina repartiția teritorială a activității obișnuite.
Art. 6 – Normele de numire, tratare și ieșire din serviciu, precum și drepturile și îndatoririle personalului Direcțiunii Generale a Securității Poporului sunt cele stabilite prin alăturatul Statut al ofițerilor și subofițerilor Direcțiunii Generale a Securității Poporului, ce face parte integrantã din prezenta lege, fără a se publica în Monitorul Oficial.
Art. 7 – Prin derogare de la dispozițiunile legii contabilității publice, bugetul Direcțiunii Generale a Securității Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere de posturi, în bugetul Ministerul Afacerilor Interne. Angajarea, efectuarea, justificarea și verificarea cheltuielilor din bugetul Direcțiunii Generale a Securității Poporului se fac prin derogarea de la legea contabilității publice conform dispozițiunilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat. Organul de verificare va fi numit de către Ministerul de Finanțe.
Art. 8 – Orice dispozițiuni contrare legii de față sunt și rămân abrogate.
Dat în București, 28 august 1948.
Nr. 221 Monitorul Oficial nr. 200/30 august 1948, p. 7245–7246, dosar nr. 2, f. 6–9”.
O trăsătură de bază a regimurilor totalitare, fie de stânga, fie de dreapta o reprezintă transformarea serviciilor de informații în structuri represive (poliție politică), cu scopul de a intimida sau a anihila opozanții și criticii regimului. Regimul comunist instaurat în România în 1945 nu putea face, desigur, excepție.„Regimul comunist din România, la fel ca toate celelalte din Europa de Est, s-a bazat în totalitate pe teroare ca instrument al puterii politice, iar instituţia Securităţii, ca principal mijloc al represiunii, a jucat rolul de «braţ înarmat» şi «sabie ascuţită», care la ordinele partidului comunist - partid definit de I.V. Stalin, probabil nu întâmplător, ca «formaţiune de şoc» -, a lovit din plin oriunde, oricând şi în 7 orice opozant potenţial, imaginar sau declarat ca atare. Fără teroare, până şi cel mai neînsemnat punct din «vastul» program de «transformări revoluţionare», în sens comunist al instituţiilor statale şi a societăţii, ar fi rămas probabil sortit eşecului” (Cristian Troncotă, Torționarii. Istoria instituției Securității regimului comunist din România (1948-1964), București, Editura Elion, 2006, pp. 6-7. A se vedea, în același sens, Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete de la Cuza la Ceaușescu, vol. IIː Torționarii – 1946-1964 și vol. III – Duplicitarii – 1965-1989, București, Editura Paul Editions, 2020).
Un document oficial al Statului Român menționează că „Decretul 221 nu făcea decât să legifereze într-un text unic un complex de hotărâri anterioare ale conducerii comuniste, în baza cărora acţiunile îndreptate cu precădere împotriva opozanţilor regimului au fost în cele din urmă centralizate în sarcina acestei noi instituţii. Naşterea Securităţii a fost rezultatul unui proces care a început la 6 martie 1945, dată după care infiltrarea Ministerului Afacerilor Interne de către comunişti a luat proporţii din ce în ce mai serioase şi s-a finalizat practic în 10 iulie 1948, când Secretariatul Comitetului Central al PMR lua în discuţie şi aproba propunerea ministrului de Interne, Teohari Georgescu, de reorganizare a Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, sub noua titulatură. Ca şi Republica Populară Română, Securitatea a fost înfiinţată prin decret la finalul luptei de cucerire a puterii, ca un corolar al acestui proces. Înfiinţarea ei reprezintă momentul de maturizare a represiunii ca armă politică, determinantă în impunerea, consolidarea şi perpetuarea regimului comunist” (Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, București, 2006, pp. 176-177).
Prin Decretul nr. 1517 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, în funcția de director general era numit Gheorghe Pintilie, având gradul de „general-locotenent de securitate”, iar Gogu Popescu era numit director, cu gradul de „colonel de securitate”.
Gheorghe Pintilie (născut Timofei/Pantelei/Pantiușa Bodnarenko, agent rezident al NKVD în România) a condus Securitatea în anii cei mai sângeroși ai comunismului românesc, până în 1963. Istoricul Marius Oprea susține că „el se face vinovat în mod direct de arestările, internarea în lagăre și deportările a aproape 400.000 de oameni, de relele tratamente aplicate deținuților, precum și de participarea la crime” (Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente (1949-1989), Iași, Editura Polirom, 2002, p. 556).În iunie 1946 îi ucide, împreună cu șoferul său, D. Neciu, cu lovituri de rangă, în sediul Comitetului Central al P.C.R. din Aleea Alexandru, pe fostul lider P.C.R., Ștefan Foriș, pe Petre Melinte și Ion Zelea Pârgaru, pe care îi îngroapă sub dușumeaua clădirii (Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia, Apostolii lui Stalin, vol. II, București, Editura Adevărul Holding, 2015, pp. 25-26). Pintilie-Bodnarenko și agenți ai Siguranței din Oradea au fost implicați și în asasinarea mamei lui Foriș (în vârstă de 70 de ani), pe care au înecat-o în râul Criș, cu pietre legate de gât (Ibidem, vol. I, pp. 229-241).
Autorii unei recente monografii consacrate sinistrului instrument al totalitarismului comunist avansează următoarea periodizare a evoluției Securității între 1948-1989ː
„- 1948-1958 – anii de «ucenicie» ai Securităţii, ani de confruntări violente cu «duşmanul de clasă», perioadă în care au fost puse fundamentele activităţii, din punctul de vedere al metodelor şi mijloacelor specifice, şi în care este creată «faima» Securităţii, ca armă de temut a nu mai puţin temutului Partid;
- 1958-1968 – perioadă delimitată la nivelul inferior de retragerea trupelor sovietice din ţară, cu întregul cortegiu de consecinţe politice, economice şi sociale, iar la nivel superior, de înfiinţarea Consiliului Securităţii Statului, la 3 aprilie 1968, aproape simultan cu excluderea din partid a fostului atotputernic ministru de interne, Alexandru Drăghici;
- 1968-1978 – perioadă în care, după condamnarea formală a practicilor abuzive din anii ’50, s-a încercat modernizarea instituţiei, aducerea ei la un alt standard, atât din punct de vedere al resurselor umane, cât şi din punct de vedere al logisticii, modului de lucru şi respectării cadrului legislativ. Acelaşi interval a fost, totodată, epoca ultimelor confruntări dintre Partid şi Securitate pentru obţinerea preeminenţei, dar şi a birocratizării structurilor operative ale Securităţii; dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa a tranşat definitiv aceste confruntări în favoarea Partidului, producând, totodată, intrarea instituţiei în faza sa finală de existenţă;
- 1978-1989 – perioada osificării şi politizării structurilor de securitate, cu o revenire de prost augur a accentului deosebit pus pe supravegherea «corectitudinii politice» a populaţiei, însoţită de o deturnare tot mai vădită de la misiunile vizând siguranţa naţională şi de o ideologizare excesivă a activităţii curente” (Florian Banu, Liviu Țăranu coord., Securitatea (1948-1989). Monografie, vol. I, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p. 68).
Direcțiunea Generală a Securității Poporului avea în structura sa inițială următoarele direcții:
- Direcția I Informativă (Informații interne) – Directorː col. Gavril Birtaș, director adjunctː lt.-col. Andrei Gluvaciov;
- Direcția a II-a Contrasabotaj – Directorː col. Gogu Popescu, director adjunctː mr. Gheorghe Bulz;
- Direcția a III-a Specială (Contrainformații miliție și penitenciare) – Directorː mr. Coman Stoilescu;
- Direcția a IV-a Operativă (Contrainformații militare) – Directorː mr. Gheorghe Petrescu, director adjunctː cpt. Cricor Garabețian;
- Direcția a V-a Cercetări penale – Directorː col. Mișu Dulgheru, director adjunctː col. Mircea Lepădătescu, director adjunctː lt.-col. Simion Tudor Dincã;
- Direcția a VI-a Paza guvernului (Protecția ministerelor) – Directorː lt.-col. Augustin Albon, director adjunctː mr. Ion Crișan;
- Direcția a VII-a Tehnică – Directorː lt.-col. Alexandru Neacșu;
- Direcția a VIII-a Cadre și școli profesionale – Directorː Vladimir Mazuru, director adjunctː mr. Dumitru Popescu;
- Direcția a IX-a Educație, cultură și propagandă (Secția politicã a P.M.R.) – Directorː adjunct mr. Alexandru Gutan, director adjunctː mr. Nicolae Duță;
- Direcția a X-a Administrație și Contabilitate – Directorː col. Alexandru Jurnu, director adjunct mr.ː Ion Ceslanschi (Florian Banu, Serviciile secrete românești în timpul regimului comunist (1948-1989), în Liliana Corobca ed., Panorama comunismului în România, Iași, Editura Polirom, 2020, pp. 233-234).
Asemeni tuturor instituțiilor cu rol informativ-represiv, Securitatea a trecut, în decursul existenței sale, prin numeroase reorganizări, în încercarea de a se adapta menirii sale – lupta cu „dușmanul de clasă”ː în 1951, 1952, 1953, 1956, 1963, 1967, 1968, 1971, 1972 și 1978.
Se pot formula numeroase considerații asupra istoriei Securității ca instituție cu rol represiv a regimului comunist din România. În fond, evoluția sa este strâns legată de aceea a Partidului Comunist Român (Partidul Muncitoresc Român, între 1948-1965). De la specialiști și până la simplii utilizatori ai termenului „Securitate” se folosesc noțiunile adiacente de „poliție politică”, „serviciu secret”, „serviciu de informații”, „serviciu de siguranță națională”. Trecând peste orice analize ale bogatei istoriografii dedicate problematicii Securității în distopia românească dintre 1948-1989, suntem de acord cu concluzia Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, conform căreia Securitatea a jucat „un rol esenţial în acţiunea de consolidare a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuţie a constat în inocularea şi administrarea sentimentului de frică, o componentă fundamentală în administrarea actului de poliţie politică. Practic, acesta a fost rolul Securităţii în regimul comunist din România, iar evoluţia aparatului său a fost circumscrisă acestui scop, în funcţie de specificitatea contextului intern şi internaţional în care acţiona” (Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, p. 173).
Cercetările au insistat prea puțin asupra fricii și a nevoii de obediență (asociere care vi s-ar părea ciudată!) cultivate de toate utopiile ucigașe ale secolului al XX-lea. În studierea Securității cu aceste constante ar trebui să se înceapă. Astăzi sunt la modă discuțiile despre „sindromul Stockholm”, dar puțini au cunoștință despre dezvăluirea mecanismelor fricii prin experimentul realizat de profesorul (cu rădăcini românești) Stanley Milgram de la Yale University în anii ʼ60 (de consultat aiciːhttps://www.demenzemedicinagenerale.net/pdf/MilgramOriginalWork.pdf).Concluzia experimentului, care se poate extinde asupra tuturor segmentelor vieții sociale, este aceea că organizaţiile sociale cultivă obedienţa şi promovează membrii „ascultători”, care având această calitate vor ajungela un moment dat să conducă la rândul lor organizaţii. De cele mai multe ori, cu predilecție în instituţiile în care performanţa are criterii incerte de evaluare, obedienţa reprezintă unul dintre criteriile fundamentale de promovare. Deşi în toate aceste zone ale societăţii sunt reguli aparent clare privind promovarea, natura activităţii acestor instituţii permite promovarea pe bază de obedienţă.Aspectul înfiorător constă în aceea că obedienţa, pe deo parte, este o trăsătură foarte preţuită pentru superiori, dând măsura puterii lor şi confirmându-le acestora puterea pe care şi-o arogă, dar în acelaşi timp obedienţa este unul dintre „viruşii” care infectează sistemul şi-l face ineficient, greoi, inadaptat, iar deciziile care influenţează alte părţi ale societăţii sunt greşite. Este și trista lecție pe care ne-a lăsat-o funcționarea acestui monstruos angrenaj represiv, Securitatea!
Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea
Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea
