Colţul poetului: O sămânţă de iubire
Lângă casă, în grădină... a crescut un copăcel,
Cum, de unde s-a ivit,-o poate spune numai el.
Poate-o pasăre măiastră, poate... vântul a adus,
De prin răsărit... sămânţa. Poate, de pe la apus!
*
Crescut-a frumos copacul - suplu, zvelt şi mândru-n ram,
A crescut, văzând cu ochii, s-a-nălţat până la geam!
Trainic, sănătos în coajă şi cu vârful doritor,
Să atingă ceru-n coaste, să lovească într-un nor.
*
Cât a fost vara de lungă, umbra lui m-a oblojit,
Mi-a luat boala ,,cu mâna’’- boala ce m-a betejit.
Îi prindeam trunchiul în braţe, cu-nţelegere frăţească,
El tânjea dup-o pădure, eu... de-o patimă lumească.
*
Toamna l-a lovit în sevă... i-a luat ultima frunză,
Falnica-i podoabă verde s-a întins precum o pânză.
Pare trist... fără coroană, ca un prinţ dezmoştenit,
Poate crede c-astă toamnă... l-a furat, l-a umilit.
*
Întreba-l-aş cum se simte, gură n-are să-mi răspundă,
Nu cunosc vreo poţiune... rădăcina să-i pătrundă.
Poate că nu înţelege... c-asta-i socoteala vremii,
Încă-i tânăr, ca să ştie, cum trăiesc şi mor boemii.
*
Că şi-n mine-a fost sădită... o sămânţă de iubire,
Cum, de unde s-a ivit, numai eu pot da vorbire!
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
