Aceasta e părerea mea:Lumina și liniștea din fața icoanelor și a lumânărilor aprinse
Ultimii ani au adus în atenția tuturor unele scandaluri sau discuții aprinse pe seama numarului mare de biserici construite și a lipsei spitalelor, nemultumiri care pornesc de la investițiile sau donațiile care pleacă de la stat către construcția unor biserici sau a catedralei care se construiește în București.
Nimic nou, nimic vechi. Ceva normal spun unii sau anormal, strigă alții. Personal am avut unele reacții contra faptului că lipsa spitalelor și cea acută a medicamentelor și materialelor medicale se simte în fiecare zi, chiar și atunci când, bolnavi fiind, ne rugăm la bunul Dumnezeu, îngenunchiați cu o lumânare aprinsă și în fața unei icoane să ne izbăvească mintea și corpul de boala. Pe timpul verii majoritatea românilor care muncesc în străinătate se întorc acasă pentru câteva săptămâni. La fel fac și eu. În fiecare an, pregătirile bagajului pentru călatorie le fac gândindu-mă că, odată ajunsă pe pământ natal, trebuie neaparat să merg la cimitir, să aprind o lumânare la mormintele celor dragi care și-au mutat ”casa” acolo. Uneori mi se pare că drumul până la cimitir se lungeste și, parcă, nu mai ajung să văd lumânările aprinse lângă fiecare cruce. Regăsindu-mă în fața fiecărui mormânt, odată cu lumânarea aprinsă am impresia că aduc celor dragi și puțină liniște. În realitate liniștea mă cuprinde pe mine.
La fel, în perioada concediului, într-una din zilele de sâmbăta, merg la biserică împreună cu mama pentru a pomeni morții familiei și pentru a asculta cum preotul face slujba în memoria lor. În fiecare an trăiesc aceeași experiență și de fiecare dată am senzația că uneori mă pripesc atunci când judec sau critic anumite situații. Când preotul pomenește morții, la fel ca și atunci când sunt în fața mormintelor cu lumânarea aprinsă, imi regăsesc liniștea. Nu se întamplă asta pentru că sunt o fanatică religioasă, nu sunt nici o mare credincioasă ci pentru că, într-un fel asta-i legatura mea cu cei ce nu mai sunt material pe acest pamânt. Stiu că tata respecta cele bisericești deși nu frecventa biserica duminica. Stiu că atât cât el a trăit făcea același lucru pentru părinții și frații lui morți. De ce aș face altfel? De ce să fac pentru el ceea ce lui nu-i plăcea? La urma urmei nu merg la biserică pentru mine ci pentru el, deci de ce aș face ceea ce îmi place mie și nu ce îi plăcea lui? Majoritatea celor prezenți în biserică sunt oameni de vârsta a treia, oameni care au ajuns la acești ani muncind, trudind, crescând copii, pe unii dintre ei îngropându-i mult înainte de vreme. Ei vin acolo pentru a-l regăsi pe Dumnezeu și prin el pe cei duși dincolo, în Marea Împărăție. În general bătrânii, pe lângă povara anilor, suferă de diferite boli iar asta li se vede pe chip odată cu ridurile ce le brazdeaza fața, sau în lumina ochilor umbrită de tristețea singurătății sau a poverii fiecărei zile. Am găsit o asemanare între mine și ei: regăsirea liniștii din fața icoanelor și a lumânărilor aprinse din biserică. Fiecare își regăsește liniștea lui, eu pentru că acolo îmi regăsesc tatăl, in chipul fiecărei icoane, ei pentru că tot acolo se regăsesc înconjurați de spiritul celor dragi lor. Daca noi, cei tineri, când suntem bolnavi avem nevoie de spitale, medici și medicamente, pentru ei, bătrânii, curajul de a înfrunta boala și puterea de a merge la spital îl gasesc acolo, în fața icoanelor. I-am văzut intrând triști, gârboviți și împovărați iar la ieșire erau cu privirea mai senină și ușori la fiecare pas pe care îl făceau. Atunci am înțeles că dacă eu vreau spitale mai multe care să vindece, ei, bătrânii, au nevoie de biserici care să le aducă liniște, lumină și pacea pe care noi, copiii lor, nu știm sau nu suntem în stare să le-o dăm. Mi-am zis ”facă-se voia voastră, meritați cu vârf și îndesat ce vă doriți”.
Doina Mustatea este colaborator ZdV
Doina Mustatea este o vrânceancă de la Milcovul, plecată de mulţi ani prin străini, dar care nu şi-a uitat rădăcinile şi se implică adesea în acţiuni caritabile în beneficiul celor aflaţi în nevoi de acasă. Pentru că ne-a povestit cu drag despre vrâncenii pozitivi de la Roma, ziarul nostru i-a propus să scrie chiar ea despre ei în încercarea de a le oferi celor plecaţi posibilitatea de a-şi face auzită vocea.
Citiți și:O vrânceancă despre Diaspora și protestul din 10 august;
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
Martor ocular, în Vrancea, al dramei țăranului român în timpul colectivizării
De același autor
