Spectacolul "Pescărușul" s-a voit a fi mai mult un laborator de vară
Când eram mică, mă speriau pescărușii și apa: lacul, marea. Cu zborul lor maiestuos dar haotic, bătând aerul, în contrast cu mersul lor caraghios dar țintit, pe nisipuri. Pe atunci, însă, inspiram o porție zdravănă de aer și m-aruncam în ape cu ochii deschiși și asta era! Cumva, tot un fel de zbor, fiindcă ceva mă ținea deasupra. Nu mă trăgea în jos, adică!
Acum, mă sperie orașul ăsta mic, fiindcă "oblig" elevul de colegiu sau școală generală să vină la un spectacol de teatru și el — ce să facă? — ripostează gălăgios, de 10 lei — cât costă biletul — strivind chipsuri între măsele, foșnind ambalaje și tropăind pe scări înspre baie, înspre autobuzul cu care face naveta și, mai ales, înspre... NIMIC, dar încă refuz să cred că ăsta e viitorul universului ăstuia cultural minuscul focșănean, în care ne tot întâlnim și ignoranți, și prea atenți, și treji, și adormiți. În tot acest timp, în paralel, colegi de-ai lor încearcă oceanul de sentimente (nu gârla!), pe care numai teatrul îl poate întoarce în ei, în diferite forme, pentru a (se) căuta în și pe sine, spre a se dărui, la rându-le, lor, "foșnăitorilor". Pe ei nu îi coboară nimic de pe scenă, ci îi înalță! Rămân PRINȘI între barele alea de metal, numite ștăngi și bucățile alea de scândură, unde totul devine, preț de o oră și jumătate, un tărâm vrăjit, de neuitat, deși iluzoriu, cu rezonanțe în sentiment infinit. Dar, eu am mai scris despre asta, soluția e întotdeauna și la/în cel care o reclamă, și cred că o am: ATELIERUL (meu) DE TEATRU TREIspreZECE. Plus că, aș comite o nedreptate dacă nu i-aș povesti și pe ceilalți spectatori — cu mult mai mulți —, care au privit și au ascultat și cărora le mulțumesc. Lor, profesorilor lor!
“Nina e doar o idee! Iubirea e doar o idee!”
Spectacolul "Pescărușul", care face subiectul articolului de față, s-a produs (în 18-19octombrie) din nevoia de a se fi produs, altminteri nu aș putea să vorbesc acum despre un proces complet, dar, mai înainte de a se produce, mărturisesc că s-a voit a fi mai mult un laborator de vară, un incubator de idei, un spațiu în care să experimentăm și să dezvoltăm, dezbătând și făcând, chiar posibile viitoare regulamente de participare în Stagiunea Teatrală A Elevilor Vrânceni (STEV).
Căci, lucru știut (sau nu), un spectacol de teatru nu e numai text de replici - "teatru lectură" -, ci e vorba și de o scenografie, o coregrafie, o regie artistică și una tehnică, precum și de o dinamică a mișcării scenice, izvorâtă din acțiunea și interacțiunea personajelor, în dependență de forma geometrică a scenei, mărimea, adâncimea și înălțimea ei. În citire, piesa lui Cehov, "Pescărușul", e destul de greu de urmărit (mai ales din punct de vedere lingvistic) și, dacă ar fi să lași textul să se producă în întregime pe scenă, spectacolul ar dura 6-7 ore. În viziunea mea, spectacolul durează 90 de minute și a fost adaptat puterii noastre de a înțelege și de "a îndura împreună" (cu niște copii) subiectul, dincolo de simbolic. Astfel că, am obținut o construcție scenică în straturi, în planuri succesive, neraportată la marea dramă comună, din scriitură, neracordată nici la acele timpuri. Cu alte cuvinte, ne-am zis că "Nina e doar o idee! Iubirea e doar o idee!" și de-aici încolo nu am făcut altceva decât să înlănțuim diferite tipuri de iubire, unele mai caraghioase, altele maiestuoase, unele plăpânde, altele imposibile, să le experimentăm și asumăm sub frumosul și urâtul (reprezentate prin rolurile Bucătarul și Argatul) vieții în compoziția scenică. În această adaptare am pus îndeobște accentul pe studiul situațiilor printr-un limbaj scenic potrivit vârstei actorilor, pe lucrul cu obiecte și, nu în ultimul rând, pe exploatarea comicului de situație, fie ea (situația!) una tragică.
Vechiul, trecutul și formele vechi ale artei
Din punct de vedere scenografic, am hotărât o separare clară, deloc negociabilă, între cele două posibile microuniversuri care se creează, oricum, în general - cel al publicului și cel al actorilor -, astfel că am adus, în plus, între cele două, un spațiu de intersecție, reprezentând vechiul, trecutul, formele vechi ale artei. Un spațiu, pe care l-am realizat, lipind una de alta, nenumărate pagini din reviste (de cultură!), creând un spațiu intim în care numai două personaje pot călca — Trigorin și Treplev, fiind scriitori. În sprijinul ideii am expus și un marcaj mobil - o păpușă compusă, ca mijloc al teatrului de animație -, reprezentând un bust, cu o expresie a feței îngăduitoare, nicidecum rigidă, inaccesibilă, impunătoare, precum o au statuile care ne amintesc istoria culturală a orașului, de care am atașat o mână, și ea aflată în expresie (mai ales degetul "arătător"), înaintea căruia am încălzit și mai mult spațiul, adăugând încă patru elemente de recuzită: o pană (de scris), un sfeșnic, un ceainic și o lampă de veghe (handmade), formată din globulețe de ziar (obținute prin metoda papier mache), dispuse sub forma literei "C". "C" de la Cehov, poate, dar și de la: copil, (a) citi, cuvânt, creativitate, corp, coordonare, curiozitate, curaj, casă (de) cultură, culme, colivie, ciripit, călătorie, cuprins, concluzie, calitate ș.a.m.d. În spațiul unde se joacă efectiv, în stânga scenei d.p.d.v. al spectatorului, am adăugat un leagăn pentru păsări. Central, un ecran care să folosească proiecțiilor noastre particulare, pe care, cu ajutorul reflectoarelor, se proiectau, din când în când, umbrele deformate (sugerând vârsta fizică din scriitură a personajelor cehoviene) ale celor care jucau, crengi de copac ce străjuiau scena (în stânga, în dreapta), precum și multe alte obiecte aflate în calea luminii.
În stânga ecranului am atârnat rame de tablou goale (importante în "economia" spectacolului pentru a sugera spectatorului tabloul neîmplinirilor casnice personale ale personajelor), iar în dreapta ecranului am așezat un practicabil, sugerând o scenă, deasupra căruia am atârnat, de o ștangă, o lampă improvizată, albă, plutitoare, cu lumină albă, simbolizând zborul, dar, totodată, datorită iluziei optice, putând fi interpretată ca fiind o meduză, un cocon, un foișor etc. În stânga scenei, printr-o pânză albă, (datorită luminii unui reflector) se proiectează un instrument muzical (o pianină)— la care se cântă live, în timpul spectacolului - , apoi, pe rând, diferite scene în extratext mai "cu perdea", cum s-ar zice, față de momentele scenice din curtea (ograda) în care se joacă efectiv, la vedere. Și, în sfârșit, în dreapta scenei, am sugerat o poartă aflată în paragină, cu geamuri sparte, o poartă închisă la mijloc, însă fără gard, ceea ce lasă libertate ideii de "spațiu închis".
E important să precizez că un spectacol de teatru are nevoie, pentru a reda o poveste de o scenografie ajutătoare și eu, am încercat, dincolo de condiția mea de actor-regizor-coregraf, mașinist-om de la sunet și lumini (în acest proiect), să o suplinesc și pe cea a unui scenograf, fiindcă fără această scenografie copilul-actor n-ar fi putut să se conecteze la trăirile personajelor, la acțiunile lor, pe care numai o experiență de adult le poate reda nefalsificate. Demitizez "coacerea" acestui spectacol pentru că sunt mulți care cred că elementele de decor sunt acolo dintotdeauna, le găsim de-a gata și nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să le folosim, ce mare lucru?! Se înțelege că nu, sper! Mâinile noastre stau dovadă, încă pline de julituri, bătături etc. Sunt multe alte simboluri plasate vizibil sau nu în spațiul de joc, pe care am ales să nu le amintesc, pentru a nu încărca și mai mult memoria cititorului, dar mi-ar plăcea cândva să coordonez o discuție deschisă întru sprijinul spectatorului.
În concluzie, "Pescărușul" e un spectacol greu
Mai ales că, în compoziția spectacolului am presărat momente de dans contemporan, teatru de animație și am uzat de un procedeu teatral numit "happening" (întâmplare). Scriu chiar eu aceste rânduri și nu altcineva, fiindcă, pentru a înfățișa un spectacol în toată splendoarea lui, e nevoie de o punte zdravănă între actorul-copil , care beneficiază de explicații și asta îi facilitează parcursul scenic și înțelegerea actului teatral și spectatorul-copil, care nu are nici cel mai elementar reper teatral.
Eu am răbdarea s-o fac și interesul!
Și ei: Marian Popa, Alexandra Rusu, Maria Ioniță, Maria Vidrașc, Andreea Rânghianu, Claudiu Negoiță, Alexandru Voicu, Alexandru Tarbă, Ariana Ion! Și ei știu de ce nu sunt atrași colegii lor de teatru! În primul rând ar fi vorba de volumul de muncă, asumat peste orar, lipsa de acasă și cea a informației, "umorul televizat" și, cel mai important, trezirea interesului de către unul dintre noi, încă viii Adulți ai Artei ăsteia. Sunt unul din membrii juriului STEV de anul acesta, iar ei nu s-au aflat printre premianții Stagiunii! Deși le-am adus argumente verbale, în ce privește jurizarea, mai mult decât suficiente, nu știu cât de convingătoare aș fi rămas în conștiința lor fără acest demers, căci e foarte ușor să cerți. Mai greu e să arăți cum și să mângâi arătând! Mulțumesc (pentru ducerea la bun sfârșit, împreună, a acestui proiect) Casei de Cultură "Leopoldina Bălănuță", Oanei Andrei, D-lui Director Emil Răvoiu, angajaților CCS și îndrumătorilor STEV Gabriel Gândea și Florențiu Cucu, care au completat, îmbogățit media de vârstă a distribuției. Pe 7 decembrie va avea loc încă o reprezentație a spectacolului "Pescărușul", iar în 6 decembrie va avea loc premiera "Alice în Țara Minunilor", un spectacol de teatru de animație, adresat copiilor și, de ce nu, adulților care nu au încetat să mai fie atenți la minunile din jurul lor. În aceeași formulă! Semn că, pe undeva, teatrul stevist mai dă, din când în când, și câte o pereche de aripi! (Olimpia SĂPUNARU)
Foto: Sursa foto: Roxana Rogoz
