Prezentarea cărții „Dansul Pinguinului” (Rămas bun, Mesteacăn argintiu!) a scriitoarei focșănence Mariana Vicky Vârtosu
Autoarea cărţii, pe care doresc să o prezint, este originară din oraşul Focşani, unde a văzut şi lumina zilei, la 29 aprilie 1953. Licenţiată în psihologie, s-a dedicat literaturii, talentul fiindu-i descoperit încă de pe când era elevă. S-a bucurat de aprecieri şi a obţinut numeroase premii la diferite concursuri de creaţie literară. Este unul dintre membrii fondatori ai revistei de cultură „Oglinda literară” din Focşani.
Opera sa literară cuprinde poezii, proză scurtă, critică literară, romane. Fiind preşedinta filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor din România, a îngrijit publicarea unor Antologii din creaţiile membrilor Ligii.
Dintre creaţiile sale, enumăr câteva: „Dincolo de nimic”(roman, 2007), „Misterul golfului sălbatic”(roman, 2008), „Memoria sugativei”(poeme, 2009), „Şapte ani spre un Tibet”(jurnal de cenaclu, 2009), „Legată la ochi”(roman, 2013), „Pe jumătate vestală”(roman, 2013), „Golgota spiritualităţii”(jurnal de cenaclu, 2013), „Caietele Kahunei”(antologie din propriile scrieri, 2014), „Povestea lui An-Împărat”(poveste pentru copii, 2015), „Lady Gena Mersan”(roman, 2015), „Steaua zorilor”(poveste pentru copii, 2015), „Aladina din Al Ain”(roman, 2015), „Pasărea Paradisului”(roman, 2016), „Ai o stea pe cerul meu”(poveste pentru copii, 2016), „Arhipelagul bufniţei albe”(roman, 2017).
Romanul „Dansul pinguinului” a fost publicat în anul 2019, la Editura „Armonii Culturale” din Adjud, judeţul Vrancea, editor fiind scriitorul Gheorghe Stroia. Cartea are drept moto: „Există un tărâm al celor vii şi un tărâm al celor morţi, iar puntea este iubirea, singura supravieţuire, singurul înţeles.”
Aceste cuvinte sugerează temele romanului: viaţa şi moartea, suferinţa, durerea pierderii unei persoane dragi, iubirea care supravieţuieşte despărţirii definitive, încercarea de a reconstitui chipul şi întâmplările din viaţa celui dispărut, singurătatea. Deşi romanul este operă de ficţiune, scriitoarea încearcă să reconstituie, din bucăţi de amintiri, ca într-un dureros joc de puzzle, personalitatea lui Nic, soţul Nadimei, personaje care întruchipează persoanele reale, Nic şi Mariana Vârtosu. Asta doar în cazul în care citirorul ştie cine sunt persoanele-model. Însă în nici un moment al operei, autoarea nu lasă să se înţeleagă aceasta.
Pentru eroina cărţii, moartea soţului său, Nic, este greu de suportat, mai ales din perspectiva faptului că cei doi soţi nu aveau copii, iar Nadina rămâne singură, cu fricile şi întrebările ei, la care nimeni nu-i poate da un răspuns. Ea evocă viaţa de cuplu, de la primele îmtâlniri, firul narativ ori dialogurile fiind întrrupte de numeroasele apariţii ale fantomei lui Nic. El apare în vis, ciocănind în fereastră ori chemând-o la lungi plimbări pe drumuri necunoscute, ceţoase ori scăldate în lumini orbitoare, aducând-o înapoi, pentru că nu venise încă timpul definitivei plecări împreună. Autoarea îl poartă pe cititor prin spaţii şi timpuri diferite, urmând fluxul unei reconstituri afective: de la Braşov, la Ineu, de la casa părintească, la Galaţi, de la munte, la mare, din ţară, în Emiratele Arabe, în primul rând în Al Ain, unul dintre acestea, acolo unde s-a căsătorit fiica surorii sale gemene, Margareta. Încercând să reconstituie personalitatea soţului ei, Nic, „un om obişnuit”, Nadina, personajul-narator la persoana întâi, îşi aminteşte că acesta era un om vesel şi spiritual. Îi plăcea să petreacă împreună cu prietenii, era un om harnic, atât în gospodăria proprie, cât şi la serviciu, unde era asistent radiolog. Lui Nic îi plăcea mai ales să lucreze în grădină, să îngrijească legumele şi florile. Sădise pomi, trandafiri, tuia, şi îi plăcea, în zilele călduroase de vară, să bea cafea ori să citească la umbra boltei de viţă-de vie. Scopul vieţii sale îl exprima simplu: „să am nevasta mea, casa mea şi maşina mea.” De ce nu şi un copil? Deşi pare „tabu”, Nadina vorbeşte despre pierderea nădejdii de a fi mamă, deoarece pierduse câteva sarcini. Soţul ei, Nic, încercase din răsputeri să-i ofere tot ce îşi dorea, să o determine să uite această dorinţă neîmplinită. Şi Nadina fusese fericită cu el. Tocmai de aceea îşi reproşează că, deşi îl îngrijise cu devotament, nu reuşise să prevină deznodământul, care s-a petrecut destul de repede de la declanşarea bolii, deşi semnele apăruseră de mai mulţi ani, dar nu a ştiut să le interpreteze la timp.
Ca în toate romanele sale, Mariana Vârtosu îşi dezvăluie sensibilitatea poetică. Ea nu ezită să vorbească deschis despre sentimentele şi suferinţele sale, ascunse în alte nume ale personajelor. Scriind la persoana întâi, scriitoarea şi-a format un stil personal, confesiv. Remarcăm, de asemenea, că autoarea nu urmează un fir narativ, marcat de momentele subiectului, cronologic, ci întrerupe povestirea prin dialoguri şi descrieri, prin intervenţii ce declanşează naraţiuni secundare, inserate în naraţiunea principală, de aici necesitatea păstrării atenţiei cititorului. Descrierile, aşa cum am precizat, dezvăluie pe poeta Mariana Vârtosu, sensibilă la sunete şi culori, la frumosul natural şi artistic. Iată câteva exemple: „trecem pe sub o boltă de trandafiri, trandafiri care unesc cerul şi pământul prin mireasmă îmbătătoare”; „Şi curcubeul se rupe uneori, alteori se dublează, se triplează, se amestecă. Amestecul devine negru ivoriu, ca noaptea. O noapte catifelată, de mătase grea, copleşitoare. Cam aşa sunt nopţile în Al Ain.”; „Plouă. Mărunt şi rece. Imposibil de ieşit în grădina cu palmieri...Din cînd în cînd, privesc cerul. Depărtările şi freamătul frunzelor de curmali creează o muzică misterioasă, dar, mixată cu chemarea de iubire a pisicilor, devine sinistră”.
Din numeroasele elemente ale portretului fizic al lui Nic, cititorul descifrează şi semnificaţia titlului. Lui Nic îi plăcea să danseze, dar dansul lui semăna cu legănatul greoi al unui pinguin, deoarece „Şchiopătatul a fost crucea ta, dragul meu Nic. Şi nu ai lăsat niciodată să se vadă că este o povară. Dimpotrivă, cu stoicism, cu îndârjire, cel mai adesea cu umor, ai prezentat lupta cu viaţa şi cu neajunsurile provocate de această dizabilitate, făcându-ne pe noi, apropiaţii tăi, să te tratăm egal cu noi.” Dizabilitatea se datora unei poliomielite din copilărie.
Acestă carte, ce cuprinde deseori scrisori către Nic, prin care cei doi soţi comunică dincolo de moarte, reprezintă o adevărată terapie pentru Nadina, pentru scriitoare. Era necesar ca totul să fie închis între file, pentru a putea să-şi ducă viaţa mai departe, înconjurată de iubirea rudelor şi a prietenilor.
Elena Stroe Otavă
