„Culoarea trebuie să respire...” - Pictorul Liviu Nedelcu și-a expus prima dată la Focșani lucrările în tridimensional
Artist consacrat, premiat, cu un statut deja bine stabilit, pictorul Liviu Nedelcu a obţinut cam tot ce şi-a dorit sau, mai bine zis, ceea ce soarta i-a hărăzit, iar talentul său şi râvna cu care a muncit l-au ajutat să ajungă la acest nivel la care un artist adevărat spune, fără falsă modestie, „mai am de învăţat, mai am de văzut, de cercetat şi de filtrat prin ceea ce eu cred că mă reprezintă, creaţia mea viitoare”...
Probabil că sunt pe aproape, dacă mă gândesc la ultima expoziţie găzduită de Galeria din Piaţa Unirii, un spaţiu de „urgenţă”, dar prietenos şi generos într-o oarecare măsură. Cu această expoziţie, pictorul reuşeşte un echilibru în creaţia sa artistică aducând o noutate prin modul în care alege să se confrunte cu un stil abordat de mari valori plastice ale sec. XX. În opinia mea, este alegerea unui intelectual autentic care îşi gândeşte existenţa artistică.
„Prin creaţie, artistul îşi exprimă dorinţa de a aduce o schimbare vieţii sale interioare, putem spune de atelier. În acelaşi timp, însă, se poate vorbi şi de dorinţa lui de a schimba lumea exterioară (de a inova?), cu alte cuvinte de a-i împrumuta propriile dimensiuni interioare, proiectate întotdeauna pe fundalul absolutului obsedant (ceea ce nu-i rău!)”, spunea undeva traducătoarea Irina Runcan.
Priviţi cu atenţie lucrările fotografiate (dacă n-aţi fost la expoziţie cumva... ), veţi descoperi ceea ce artistul nu exteriorizează niciodată în discursul său şi veţi descoperi adevărul, inspiraţia şi felul în care dumneavoastră le vedeţi, diferenţa este doar de interpretare...
Iată ce spune însă autorul lucrărilor.
„Expoziţia a fost gândită în urmă cu doi ani, după unele încercări de transpunere în tridimensional a căutărilor mele abstract - gestuale.
Mă adresasem, anterior, unor specialişti ai catedrelor de robotică ale universităţilor din Bucureşti şi Galaţi, pentru a încerca, pe imprimante 3 D, transpunerea lucrărilor mele gestuale.
N-am reuşit acest lucru, aşa că am decis să încerc materializarea căutărilor mele în tridimensional, apelând la asamblarea unor elemente de autoturisme recuperate de la cimitirele de maşini.”.
- Ce a declanşat aceasta dorinţă? întreb.
„
„Pictura mea propune forme abstracte pentru a exprima emoţiile - sau chiar stările interioare - prin straturi groase sau pete de vopsea, prin tuşe şi gesturi aplicate energic pe pânză ignorând, cel mai adesea, intenţionat. convenţiile. Încerc să comunic sentimente profunde prin lucrările mele, fără a apela la discursul figurativ (un chip, un corp, un peisaj), iar atunci când figurativul apare nu va fi în întregime recognoscibile.
Cred că nevoia de a-mi dezvolta şi tridimensional căutările a fost factorul declanşator. Astăzi, din ce in ce mai mult, artiştii vizuali propun în proiectele lor lucrări tridimensionale. Ceea ce vedeţi în expoziţia mea de la Focşani nu este pictură - obiect, nu este obiect, este mai degrabă un ready - made, pentru că, aşa cum observaţi din obiecte şi părţi recuperate din autoturisme avariate, încerc să obţin compoziţii abstracte; încerc să transpun în tridimensional căutările, nevoile şi simţirile mele.
Este o provocare, este un lucru nou, un lucru pe care am simţit nevoia să-l fac. Se întâmplă adesea să ajungi într-un punct în care să nu mai ai ce spune, să constaţi că ai ajuns, de fapt, la capătul drumului şi că trebuie să investighezi noi căi de abordare, noi dimensiuni conceptuale”.
- Cine v-a susţinut în acest demers artistic?
„Pot să vă spun că abordările şi ce se-ntâmplă cu mine la momentul actual sunt lucruri pe care le-am gândit şi le-am simţit intrând în contact cu reade-made lui Picasso şi Marcel Duchamp, mergând mai încoace, la artişti contemporani, Petru Lucaci, preş. Uniunii Artiştilor Plastici din România, care practică şi el obiect, la instalaţiile lui Găină, prof. la Universitatea Naţională de Artă din Cluj, la Zamfira Barbărece, pe care publicul îi cunoaşte, au participat la expoziţii la Focşani.”
Cum reacţionează publicul?
„Reacţionează corect şi după aşteptări. Sunt persoane revoltate şi e dreptul lor, alţii care acceptă, în funcţie de nevoile culturale, de cultura fiecăruia, îşi găsesc, sau nu, aşteptările în expoziţia mea. Părinţii artei moderne, Duchamp însuşi spunea că numai artistul poate să instituie un lucru, chiar minor, ca derizoriu sau să-l ridice la rangul de artă.
- Era nevoie de acest pas? întreb.
„Da, era nevoie de acest pas, pentru a putea continua demersurile mele din ultimii 7-8 ani”, a mai spus artistul plastic Liviu Nedelcu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici Vrancea.
Dar, ce înseamnă ready - made?
Înseamnă găsit ca atare, luat, împrumutat din universul cotidian. Primul obiect ready made a fost roata de bicicletă care datează din 1913, creat din dorinţa de a aduce modernitate în cotidian şi anume bicicleta care însemna viteză, velocitate; această roată de bicicletă luată ca atare şi fixată într-un taburet de bucătărie, a lansat cumva un nou concept, acela al obiectului şi al obiectului ready made. În viziunea lui Marcel Duchamp, la momentul respectiv, era o invitaţie spre reflexivitate. El tocmai trecuse printr-o criză foarte puternică, un fel de eşec al picturii, care s-a datorat unei lucrări, devenită faimoasă în 1913, cu o sumă imensă, la prima expoziţie a avangardei Europeane, „Nud coborând scară”. El schimbă un obiect ancorat într-o realitate şi într-o viaţă de zi cu zi pentru a intra într-o altă dimensiune: lumea artei. Obiectul îşi pierde utilizarea corectă, funcţia sa, astfel încât să o putem aprecia ca pe o piesă de artă. Aspectul pe care îl avem asupra lui se schimbă la fel de mult ca percepţia asupra sa.
Artistul conceptualist Marcel Duchamp (1887-1968) şi artistul pop Andy Warhol (1928-1987) ridică obiecte banale la rang de mare artă. Lucrarea lui Duchamp – Fântână (1917), celebrul pisoar întors şi semnat „Mutt”, este un mesaj ironic prin acţiunea scoaterii acestuia din contextul utilitar, schimbându-i utilitatea, ca apoi să fie adus într-o galerie de artă. Andy Warhol iniţiază seria sticlelor de Coca-Cola şi a cutiilor de conserve (cutiile de supă Campbell’s), reprezentări ale obiectelor comerciale din supermarket-uri, propunând o artă ironică a produselor industriale care aparţin metropolelor. Cu alte cuvinte este inutil să mai produci obiecte, cu atât mai mult din ceramică, dacă ele sunt deja rezultatul unui proces tehnologic şi se află peste tot în universul nostru cotidian. Ready-made-urile lui Marcel Duchamp au marcat o revoluţie în domeniu artelor din perioada modernă.
În concluzie, De ce culoarea trebuie să respire? E o anume dorinţă a unei lucrări de a se rupe de creator, de a deveni independentă într-un anume fel, de avea şi de a-şi putea prezenta propria-i personalitate, care o ajută să fie mai interesantă pentru privitor, mai ales că nici un privitor nu „vede” la fel ca cel de lângă el, nu gândeşte acelaşi gând, nu simte aceeaşi emoţie, un lucru minunat, de altfel. Dacă - aşa cum am scris - culoarea este lăsată să respire, înseamnă că opera de artă poate avea o viaţă, versatilă, a ei... ( Janine Vadislav )
