Astăzi despre un titan al cinematografiei: Laurence Olivier A fost căsătorit cu Vivien Leigh
Laurence Olivier (n. 22 mai 1907, Dorking, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 11 iulie 1989, Ashurst(d), Horsham(d), Anglia, Regatul Unit) a fost un actor și regizor de film englez.
Laurence Olivier, după 1947, Sir Laurence, după 1970, Lord Laurence, a fost un apreciat interpret Shakespeare-ian al secolului XX. Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa Iulius Cezar. În 1929, debutează în film într-o producție germană, O văduvă temporară.
Într-o scrisoare plină de pasiune, datată 1939, Vivien Leigh îi spunea amantului ei: „Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient. Te iubesc mult mai mult de atât. Tot sufletul meu îţi aparţine”, iar drept răspuns, Laurence Olivier îi mărturisea la rândul său: „Eşti în mod constant în gândurile mele. Nu am trăit până când nu te-am cunoscut pe tine”.
În anul 1947, Laurence Olivier a fost declarat cavaler, iar soţia sa, Vivien Leigh, l-a însoţit la ceremonia de la Palatul Buckingham, devenind Lady Olivier.
Personalitate remarcabilă a secolului trecut şi unul dintre cei mai mari actori din istorie, considerat cel mai bun interpret al persoanjelor lui Shakespeare, el a jucat în peste 60 de filme, peste 100 de piese de teatru şi circa 30 de roluri în producţii TV, fiind nominalizat de nu mai puţin de 14 ori pentru premiul Oscar, câştigând de patru ori, dar a primit şi alte zeci de premii, diplome, ordine şi doctorate, precum şi titlurile de Sir şi Lord din partea Casei Regale britanice. Laurence Olivier a fost şi personaj într-o poveste de dragoste pasionantă, tumultuoasă, alături de remarcabila actriţă Vivien Leigh, cea mai captivantă relaţie de acest fel din lumea filmului de la mijlocul secolului trecut.
Laurence Kerr Olivier, s-a născut la 22 mai 1907, la Dorking, Surrey, fiind fiul unui pastor evanghelic.
Încă din copilărie s-a dovedit un talent precoce, fiind atras de lumea filmului şi de scrierile lui Shakespeare.
Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa „Julius Caesar”, la vârsta de 10 ani studia deja cu actriţa Sybil Thorndike, iar când a împlinit 12 ani interpreta rolul Mariei, în travesti, din piesa „A 12-a noapte”, de Shakespeare. A parcurs studii la Oxford şi arta actorului de teatru, la Londra, cu Elsie Fogerty.
În anul 1925 debutează în teatru, la Brighton, iar un an mai târziu ca profesionist, repertoriul său preferat fiind din operele lui Shakespeare.
În anul 1929, susţine, împreună cu compania sa, câteva spectacole pe Broadway.
Debutează ca actor de film, alături de diva comediilor muzicale, Lilian Harvey, mai mult pentru popularitate, în 1930, în comedia germană a companiei Ufa, „The Temporary Widow/Hocus Pocus”, de George King, apoi se reîntoarce pe Broadway, pentru premiera piesei „Private Lives”.
În acelaşi an, 1930, se căsătoreşte cu actrița Jill Esmond, alături de care se mută în SUA – moment caracterizat de biografii săi ca fiind „o greşeală a tinereţii lui” -, apoi, în anul 1931, debutează la Hollywood, regăsindu-se în distribuţia a trei filme care aveau să însemne un important pas înainte în această perioadă a carierei sale: „Biletul galben”, de Raoul Walsh, „Sfinxul a vorbit” şi „Westward Passage”.
Cu toate acestea, în anii următori se concentrează asupra perfecţionării artei actorului de teatru şi pe marea lui ambiţie de a juca alături de marea Greta Garbo, prima ocazie fiind „Regina Christina”, film pentru care semnase un contractat cu M.G.M. Însă neînţelegeri ivite pe platou, cauzate de răceala ostilă a marii vedete feminine, au dus la eşuarea proiectului şi la o mare dezamăgire pentru actorul englez, care l-a determinat să revină în ţara sa natală.
În anul 1933 înfiinţează celebrul Teatru Old Vic din Londra, destinat în exclusivitate repertoriului elisabethan, iar în anul 1935 este admis să înlocuiască un actor bolnav în spectacolul „Romeo şi Julieta”, apoi schimbă rolurile Romeo şi Mercutio, de la o seară la alta, cu John Gielgud – cei doi, alături de Ralph Richardson formeând aşa-numita „tripletă de aur” a interpretărilor shakespeariene.
Laurence Olivier se distinge prin stilul personal al interpretării, prin dicţia impecabilă, prin jocul romantic, pe alocuri patetic sau ironic, prin extraordinara mobilitate, dar şi printr-o tentă uşor freudiană, puţină lume cunoscând amănuntul că, înainte de a accepta un nou rol, obişnuia să solicite o consultaţie la un psihiatru.
În 1937 inaugurează, la Kronborg, la nord de Copenhaga, Festivalul Shakespeare, cu „Hamlet”, în acelaşi an cunoscând adevărata consacrare cinematografică, într-o excelentă realizare de factură istorică, „Flăcări deasupra Angliei”, o poveste de capă şi spadă din vremea reginei Elisabeta, o ocazie tocmai potrivită de a apărea alături de cea care avea să rămână marea pasiune a vieţii sale, superba Vivien Leigh, actriţă pe care o admirase, în tăcere, pe scenă, apoi o cunoscuse, personal, în împrejurări de un romantism răvăşitor.
Vivien Leigh se căsătorise în anul 1932 cu avocatul Herman Leigh Holman şi devenise mama unei fetiţe, însă bărbatul nu a corespuns viselor sale, iar în ziua în care a mers la teatru cu o prietenă şi l-a admirat, la rândul ei, pe Laurence Olivier jucând în „Romeo şi Julieta”, lucrurile au devenit clare, acesta fiind declarat “omul vieţii sale”.
E lesne de înţeles ce a urmat între cei doi, ambii oameni căsătoriţi la acel moment. Însă culmea este că, Vivien şi soţul ei ajung în saloanele Savoy Grill, unde Laurence Olivier era prezent cu consoarta sa, acolo cele două familii se cunosc, socializează şi îşi promit întâlniri de familie cât mai dese, iar la câteva zile de la întânirea din salon, soţii Olivier, care închiriaseră o vilă de vară la Littlewick Green, îi invită pe soţii Holman să petreacă un week-end cu ei. “Într-o după masă eram în cabină, mă machiam pentru un matineu cu “Romeo şi Julieta”, – avea să scrie Olivier în memoriile sale – când, pe neaşteptate, Vivien şi-a făcut apariţia, pretextând, de ochii lumii, că venise să ne invite undeva pe mine şi pe Jill, a rămas câteva minute, sculându-se să plece, nu înainte de a fi depus un delicat sărut pe umărul meu”.
Într-o scrisoare plină de pasiune, datată 1939, Vivien Leigh îi spunea amantului ei: „Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient. Te iubesc mult mai mult de atât. Tot sufletul meu îţi aparţine”, iar drept răspuns, Laurence Olivier îi mărturisea la rândul său: „Eşti în mod constant în gândurile mele. Nu am trăit până când nu te-am cunoscut pe tine”.
Revenind la cariera lui Laurence, recunoaşterea definitivă a calităţilor sale remarcabile de actor este completată de apariţia lui în rolul Maxim de Winter din „Rebecca”, de Alfred Hitchcook, din anul 1940, care îi prilejuieşte o interpretare remarcabilă, aducându-i critici extrem de măgulitoare din partea specialiştilor, precum şi un Oscar.
În 21 august 1940, el se căsătoreşte, în secret, cu Vivien Leigh, avându-i drept martori doar pe Katharine Hepburn şi pe Garson Kanin, însă la scurtă vreme viaţa lor de cuplu devenea furtunoasă, fiind presărată cu numeroase scandaluri, lacrimi şi (eventual) leşinuri, urmate de dulci împăcări, care, însă, nu erau de durată.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Laurence Olivier îşi serveşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze, însă el ar fi lucrat ca agent secret, o dezvăluire care a aprţinut peste ani lui Michael Munn, realizatorul unei biografii a actorului, care susţine că acesta a fost recrutat la sugestia ex-premierului Winston Churchill, fostul prim-ministru britanic, care intenţiona ca Olivier să-l sprijine să atragă de partea sa autorităţile americane în lupta împotriva naziştilor.
În acest timp, rămasă singură, Vivien se simte neglijată, devine depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, apoi îi apare o pată pe plămân, iar după ce se internează într-un sanatoriu apare şi diagnosticul: are tuberculoză.
Revenit de pe front, Laurence devine din ce în ce mai rece la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale, în schimb îşi dedică timpul şi energia artei, sacrificând viaţa conjugală. Îşi suspectează soţia că îl înşală cu actori tineri, în timp ce Vivien duce o viaţă dezordonată, îşi transformă casa într-un salon de petreceri nesfârşite, cu prieteni amatori de alcool, ori colindă toate localurile de noapte, împreună cu prietenele ei.
În anul 1944 Laurence debutează ca regizor de film cu „Henric al V-lea”, pentru care primeşte Medalia de aur, la Veneţia, urmat de alte patru filme realizate în această calitate, remarcabile – conform criticii – fiind două, care au completat trilogia shakespeareană – „Hamlet”, în 1948, pentru care primeşte un Premiu Oscar şi Marele premiu, la Veneţia, dar şi „Richard al III-lea” – realizat în anul 1956, film distins cu „Ursul de argint”, la Berlin.
În anul 1946 a mai câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu „Henric al V-lea”, iar în 1948 primeşte, din nou, din partea New York Film Critics Circle, un premiu pentru cel mai bun actor.
În anul 1947, Laurence Olivier a fost declarat cavaler, iar soţia sa l-a însoţit la ceremonia de la Palatul Buckingham, devenind Lady Olivier.
În 1955 primeşte din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu „Richard al III-lea”.
În anul 1957 joacă în piesa lui George Osborne, „The Enterteiner” (Cabotinul), în rolul lui Archie Rice, fost director al Teatrului Naţional „Old Vic”, apoi, în 1960, acelaşi rol în filmul lui Tony Richardson cu acelaşi titlu.
Revenind la viţa sa de familie, cuplul a avut parte de succese răsunătoare pe scenele marilor teatre, realizând piese de referinţă, au avut parte de turnee istovitoare, realizări importante în cinema, atât în Europa, cat şi peste Ocean, însă în egală măsură, cei doi se înşelau (aproape) pe unde puteau, pe fondul accentuării stării psihice a actriţei, care alterna perioade de linişte nefirească cu momente de depresie adâncă şi crize de nervi, toate conducând la diagnosticul de sindrom bipolar maniaco-depresiv.
Potrivit unei biografii intitulate „Damn You, Scarlett O’Hara”, care a fost publicată în Statele Unite ale Americii de Darwin Porter, care a cunoscut-o pe actriţa britanică în anii 1960, şi de Roy Moseley, fostul asistent personal al lui Laurence Olivier, actriţa Vivien Leigh, a avut numeroase aventuri sentimentale, atât cu femei, cât şi cu bărbaţi, iar relaţia ei cu Laurence Olivier era una „promiscuă”, ei înşelându-se unul pe celălalt, chiar la câteva luni după ce au devenit amanţi, în 1937, potrivit unor memorii ale actriţei, nepublicate, şi declaraţiilor unor martori.
Potrivit acestei biografii, actriţa britanică ar fi avut cel puţin trei relaţii sexuale cu femei, dar a avut şi un mare apetit pentru „golanii de vânzare” – numele sub care erau cunoscuţi bărbaţii care se prostituau la Scotty’s, un bordel din Los Angeles ce funcţiona sub acoperirea unei benzinării.
În acest context zbuciumat, în anul 1960, Olivier îi cere lui Vivien divorţul, printr-o scrisoare. Aceasta afirma: “Se înţelege că îl iubesc încă pe Larry, dar dacă vrea divorţul, iată-l, îl pot obţine şi mâine, pe o tavă de argint”. La câteva luni, Tribunalul din Londra a pronunţat divorţul dintre Sir Laurence şi Vivien, pe motivul adulterului cu mai tânăra sa colegă de scenă, iar imediat după divorţ Olivier s-a recăsătorit cu Joan Plowright.Actorul trăia un vid afectiv, care îl determină să-şi găsească pe cineva mai echilibrat, iar la teatru o cunoaşte pe Joan Plowright o actriţă mai tânără cu 22 de ani, o copilă afectuoasă şi înţeleaptă care îl ascultă, îl divinizează, joacă în spectacolele montate de el şi îl iubeşte necondiţionat.
În 8 iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, Vivien se stinge din viaţă în urma tuberculozei avansate.
În anul 1977, Laurence primeşte un premiu Golden Globe pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – pentru „Marathon Man”.
Laurence este autorul unei autobiografii pe care a început s-o scrie din anul 1983 şi a volumului „Secretele scenei” publicat în anul 1986.
În 1983 joacă un rol important „Regele Lear”, un an mai târziu apare în „The Last Days of Pompeii”, în rolul lui Gaius, iar în 1989 îl regăsim în „War Requiem„ în rolul bătrânului soldat.
de Răzvan Moceanu – RADOR
