Astăzi despre: Teofil Vâlcu - „voievod al scenei românești” - actorul care a orbit pe scenă
Teofil Vâlcu (n. 30 decembrie 1931, satul Hănești, județul Botoșani - d. 1 octombrie 1993) a fost un actor român. A fost director al Teatrului Național din Iași în perioada 1972-1979.
A orbit pe scenă în februarie 1989, în ultimul sfert de oră al spectacolului cu piesa „Tot ce avem mai sfânt” de Ion Druţă, spectacol pe care a ţinut cu tot dinadinsul să îl ducă până la capăt.
Totuşi, actorul a mai revenit pe scenă în alte două premiere. Cea cu piesa Socrate de Dumitru Solomon, în regia lui Nicolae Scarlat, şi în Pescăruşul de Cehov, montare în care regizoarea Irina Popescu-Boeru îi încredinţase rolul Sorin. Teofil Vâlcu a sperat mereu că se va întâmpla o minune, că îşi va recăpăta văzul, că va învinge boala. Nu a fost să fie astfel. A murit la 1 octombrie 1993.
Povestea actorului ieşean pare să îl confirme pe Tudor Vianu care scria: "Soarta creaţiei actoriceşti este dintre cele mai paradoxale. Străluceşte ca soarele şi se risipeşte ca fumuf'. Scriitorul ieşean Ştefan Oprea, care adesea a scris despre creaţiile scenice sau cinematografice ale lui Teofil Vâlcu, care i-a luat numeroase interviuri, care i-a fost un prieten devotat, dovedind că prietenia adevărată e mai presus de relaţiile ciudate, deopotrivă de complementaritate şi de contrarietate dintre actor şi critic, şi-a propus să scrie o carte care să risipească fumul din jurul personalităţii marelui actor. In decembrie 2006, adică tocmai în luna în care Teofil Vâlcu ar fi împlinit 75 de ani, Ştefan Oprea a început scrierea cărţii. Criticul - învingând toate dificultăţile, deloc puţine, pe care le are de înfruntat un asemenea demers şi slujindu-se de arhiva familiei, de ajutorul soţiei actorului, Anny Vâlcu, de fotografiile rămase, de cronicile scrise de el însuşi odinioară, dar şi de articolele confraţilor ori ale artiştilor ce I-au preţuit pe Te ofil Vâlcu - a izbutit să publice în 2007, la Editura Timpul din laşi, cartea „Măria Sa, Teofil Vâ/cu”. Iar cartea are drept motto chiar cuvintele lui Tudor Vianu. Până să îşi vadă proiectul în]plinit, Ştefan Oprea a trebuit să găsească soluţii obstacolelor de ordin financiar. lnsă, excedat de întrebările celor interesaţi mai curând de cât ar costa tipărirea cărţii decât de conţinutul ei, Ştefan Oprea a mers mai departe, încredinţat că "în lumea lui Cât? viaţa e urâtă şi meschină" şi că avem totuşi un noroc, acela că "există o lume a frumuseţii şi a iluziei - există teatrul". Cartea Măria Sa, Teofil Vâlcu e scrisă frumos şi inteligent. Cu metodă şi cu rigoare, dar şi cu multă iubire. E structurată în şase capitole mari: "Profil din profiluri", "Jocul vieţii ... ", "Directoratul", "Nobila povară a personajelor", "Jocul morţii. .. ", "Teatrografie-Filmografie", completate de două relevante Anexe. Mai e scrisă cartea aceasta cu mândria firească a unui moldovean că un alt moldovean, după ce şi-a făcut studiile de actorie la Cluj, după ce a jucat o vreme pe scena Teatrului Naţional din Cluj, urmând astfel sfaturile profesorilor săi pe care i-a venerat, mai cu seamă pe cel al maestrului Ştefan Braborescu, a decis să vină la laşi, în cel mai vechi Teatru Naţional din ţară nu doar pentru un simplu popas. Vâlcu nu a părăsit niciodată "casa lui Alecsandri", în pofida ofertelor tentante venite mai cu seamă din partea Teatrului Naţional din Bucureşti, al cărui director de atunci, Radu Beligan, îi apreciase calităţile cu ocazia înregistrărilor pentru „Muşatinii”. In intervalul decembrie 1972 - decembrie 1979, Teofil Vâlcu a îndeplinit cu destoinicie funcţia de director al Naţionalului ieşean. A primit această onoare (care i se cuvenea) aşa cum se primeşte o misiune dificilă. Fără cochetărie, fără emfază, ci cu seriozitate şi cu responsabilitate, cu dorinţa de a face treabă. Şi pentru asta şi-a făurit o strategie. A evaluat - aşa după cum aflăm din capitolul "Directoratul" - momentul în care se afla atunci Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din laşi. Vârsta ori legile absurde îi siliseră pe o parte, pe cei mai mulţi dintre marii actori de odinioară, să se retragă. Teofil Vâlcu a găsit modalitatea de a-i face să revină pe scenă. S-a bazat pe actorii de vârstă medie, pe colegii săi de generaţie, dar a făcut astfel încât a izbutit să reîmprospăteze trupa, aşa încât a evitat o cădere valorică a Teatrului pe care îi era dat să îl conducă. A creditat două tinere regizoare aflate pe atunci la început de carieră, lucru cu atât mai vrednic de laudă cu cât în epocă numărul femeilor ce se încumetau să facă această profesie era extrem de mic. Cele două tinere de atunci se numesc Cătălina Buzoianu şi Anca Ovanez. Nici în perioada lor ieşeană, nici mai târziu ele nu I-au dezamăgit pe Teofil Vâlcu. Când, rând pe rând, cele două regizoare au luat drumul Bucureştiului, directorul Teofil Vâlcu a mizat pe Cristian Hadjiculea şi iarăşi nu a greşit. In toată această vreme, Vâlcu a fost un remarcabil gospodar, dar nu a uitat că este în primul rând actor. A jucat mult, dar nu a căzut nicidecum în păcatul de a se distribui doar pe sine. Le-a cerut colegilor să îşi îndeplinească rostul firesc, acela de a se afla pe scenă, şi le-a creat condiţiile în acest sens
Sursa: bibliotecadigitală.ro
