Astăzi despre: o mare actriţă a secolului trecut, şi profesoara unor tinere talente ale vremii: Aura Buzescu, elevă a Luciei Sturdza Bulandra | I-a avut la rândul său ca studenți printre alții pe Mircea Albulescu, Gina Patrichi și Victor Rebengiuc
Aura Buzescu (nume de fată: Aura Almăjan [n. 26 august 1894, Caransebeș – d. 22 decembrie 1992, București) a fost o actriță de teatru și regizoare română
După ce a studiat cu Lucia Sturdza Bulandra, a debutat artistic în 1914, la Compania Bulandra.
A lucrat după Primul Război Mondial la Compania Excelsior.
În anii 1950 a fost profesoară la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale” din București, unde i-a avut ca studenți printre alții pe Mircea Albulescu, Gina Patrichi și Victor Rebengiuc
Aura Buzescu (Aura Almăjan înainte de căsătoria cu Alexandru Buzescu) s-a născut pe 26 august 1894 la Caransebeș într-o familie numeroasă și nevoiașă.
Ajunsă la București împreună cu părinții, viitoarea actriță a fost înscrisă la școala profesională de croitorie și întâmplarea a făcut, deși până atunci nu fusese niciodată la un spectacol de teatru, să meargă cu colegele la Național, unde l-a văzut pe Aristide Demetriade. Din acel moment, unicul vis al Aurei Buzescu a fost teatrul. Devenită studentă la Conservator, la clasa Luciei Sturdza Bulandra, tânăra a învățat cât de importante sunt disciplina, seriozitatea, onestitatea, răspunderea faţă de arta căreia i-a dedicat întreaga viață, pentru că, va spune mai târziu, “eu am trăit numai pentru artă”.În 1949, a fost numită la catedra de artă dramatică a Institutului de teatru şi a parcurs una din cele mai fericite etape ale vieţii sale: “Am avut o serie de elevi foarte buni: Victor Rebengiuc, un artist cu însuşiri mari, cred că e şi un deosebit de dotat actor de comedie; Mircea Albulescu — ale cărui calităţi nu le-am întrezărit de la început, astăzi un mare actor al teatrului românesc; Gheorghe Cozorici, azi printre actorii importanţi ai Teatrului Naţional; Vasile Niţulescu, realizatorul unor roluri de seamă; Matei Alexandru, foarte laborios şi înzestrat, pe care-l apreciez în chip deosebit; Gina Patrichi, un mare şi frumos talent; Sanda Toma, despre care de la început mi-am dat seama că e un autentic talent; Eugenia Bosinceanu, Aurelia Sorescu — şi alţii, aflaţi în Bucureşti şi în teatre din ţară. Aveam deci un material uman de o valoare răscolitoare. I-am simţit pe mai toţi nu numai ca elevi, tineri învăţăcei, ci şi ca pe nişte copii ai mei. A fost o mare încântare să-i pregătesc pentru carieră, să-i îndrum”.Nimic în familia mea de oameni aşezaţi nu era de natură să mă îndrepte spre artă, şi mai ales spre teatru. Părinţii mă pregăteau pentru îndeletnicirile obişnuite ale femeilor din lumea mea: gospodină, soţie şi mama a doi copii. Cred că acestei pregătiri îi datorez buna organizare a vieţii mele de dincolo de scândurile scenei. Zic buna organizeire, şi sper că soţul şi copiii mei n-ar avea cruzimea să mă dezmintă. Căci îmi ador copiii şi ţin la casa mea ca o femeie tihnită care n-ar fi avut în viaţă alt ideal decât casa şi familia ei. Iar dacă în liniştea cămimului se furişează câteodată, pe ușa care dă spre teatru, câte o adiere de vânt e un motiv mai mult să mă reîntorc spre ai mei cu mai multă inimă şi să-mi caut în apropierea lor liniştea pe care scena, cu freamătul ei, nu poate să mi-o dea.Şi pentru întâia oară în viaţa mea am ştiut să stăruiesc, căci Tina Barbu nu m-a primit. Adică nu m-a primit odată, de două ori, de trei ori. Dar vorba Bibliei n-a dat greş. Uşa mi s-a deschis. Şi s-a închis iarăşi. Dar acum aveam făgăduiala Tinei Barbu că va vorbi cu Ion Livescu să mă prepare pentru Conservator. Şi cu asta făcusem încă un pas spre teatru. Ion Livescu m-a preparat şi am fost primită, cred că fără entuziasm. Era şi firesc. Ce căuta între atâtea cucoane elegante un biet copil stângaci venit dintr-o lume care nu avea nimic comun cu teatrul?
Am fost repartizată la clasa doamnei Lucia Sturdza Bulandra. N-aş putea spune că eram o elevă fericită. Straşnică profesoară, care a scos atâtea rânduri de elevi străluciţi! Dar era de o severitate care mă paraliza. Nu odată, ducându-mă spre Conservator, mă rugam de Dumnezeu să fiu în întârziere, ca să am motiv să nu mai intru în clasă.
Sunt azi departe de vremurile acelea și-mi dau seama mai mult ca oricând că severitatea aceea a profesoarei a lăsat în mine tot ce formează azi temelia carierei mele teatrale: îndârjită pornire de lucru şi o neîndurată severitate cu mine însămi.
De altfel, profesoară mea de atunci s-a transformat în prima mea directoare şi prima mea directoare de scenă. Sub supravegherea ei am făcut primii mei paşi pe scenă şi am cunoscut primele succese. Şi tot prin ea am cunoscut omul de care mi-am legat mai târziu zilele vieţii mele. Astfel soarta mea bună a trecut prin mâna d-nei Bulandra
De vorbă cu Aura Buzescu, Ilustratiunea Română, 1931Devenită profesoară la Institutul de Teatru și Film, Aura Buzescu spunea în 1963: “Nu este bucurie mai mare ca aceea a unei mame care conduce primii paşi ai fiului ei. Şi nu este egalată decât de bucuria profesorului când apare în lume alături de elevul său. Acesta este sentimentul pe care îl încerc alături de tinerii interpreţi, elevi ai mei sau ai altor colegi de-ai mei. Încurajez paşii tineri, dar uneori mă şi încrunt. Aş vrea să aud totdeauna nota justă”.Capacitatea ei de a exprima toate asprimile urii şi toate suavităţile dragostei ţine de miracol.
A jucat rar, a jucat puţin. După Primul Război Mondial climatul teatral se resimţea de ecourile inflaţiei, de năvala noilor îmbogăţiţi la spectacole, de triumful frivolităţii, de atracţia fastului, de pasiunea pentru „păpuşile fără suflet”. Chiar publicul care ar fi fost în măsură să-i aprecieze seriozitatea, adâncimea, stilul de interpretare, era dezorientat de campaniile de presă, de presiunea reclamei şi de valul copleşitor de superficialitate. Ceva mai târziu, chiar în epoca „Teatrului Ventura”, când atât Victor Ion Popa, cât și societara Comediei Franceze o apreciau, cariera Aurei Buzescu nu s-a putut desfășura în voie. Spectacolele cu Marioara Ventura în rolul principal alternau pe aceeași scenă cu cele în care ea era protagonistă. Pe când la primele nu se găseau locuri, la cele cu Aura Buzescu, abia se adunau câteva rînduri de spectatori. Venea lumea la Marioara Ventura atrasă nu atât de jocul ei excepţional, cât de toaletele ei pariziene şi de toată legenda de erotism, de politică, de artă şi de viciu care se înfiripase în jurul aceleia pentru care oameni de stat iscăleau tratate şi scriitori capodopere.
În piesele în care apăreau amândouă (în „Carnavalul copiilor”, în „Secretul”) Aura Buzescu obţinea uşor sufragiile cunoscătorilor. Era de ajuns în perspectiva timpului, dar era prea puţin în actualitatea eficientă. Glasurile favorabile din presă erau destul de rare şi limitate doar la cadrele efemere ale cronicii. Puţini se ridicau împotriva coruperii sistematice a gustului public, iar părerea lor nu clintea nici echilibre, nici inerţii.
Din fericire, marele ei talent nu avea nevoie de exerciţii pentru ca să atingă desăvârşirea. Fiecare rol nou era un pretext pentru desfăşurarea unor posibilităţi artistice, în perfecţia lor, preexistente. Trecerea timpului îi căptuşea parcă jocul cu nuanţe, cu artificii, cu arome, cu emoţii…
Din cei cincizeci de ani de scenă ai Aurei Buzescu păstrăm amintirea spectacolelor în care înaintea ei cele mai mari se înclinau, şi în care viața nemuritoare a teatrului ardea cu flacără de geniu”.
N. Carandino, Gazeta literară, august 1968
“Nu-şi încheiase încă „ucenicia” de sub îndrumarea Luciei Sturdza-Bulandra când a urcat, pentru prima dată, pe scenă. Era în stagiunea 1914—1915, în cadrul companiei Voiculescu-Bulandra, în spectacolul “Anna Karenina”. O distribuţie de nume răsunătoare — Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra şi alţii, pe măsură… În rolul Serioja — fiul Annei Karenina — o fată, o debutantă. Chip de porţelan transparent. Siluetă gracilă. Apariţie deloc frapantă, s-ar fi zis, la prima vedere. Dar jocul sobru şi reţinut, concentrarea neobişnuită au surprins, deopotrivă, publicul şi pe specialişti.
Impresia neaşteptată produsă de această elevă a Conservatorului din Bucureşti a făcut ca, foarte curând, să fie din nou solicitată să apară pe scenă. O dată. Şi încă o dată. De mai multe ori.
Apoi, în 1918, Katerina din “Fraţii Karamazov”, regia fiind girată de Tony Bulandra, iar parteneri fiindu-i Ion Manolescu, Gh. Storin, Al. Mihalescu — este o revelație. Un obraz palid. Frânturi de gesturi parcă neduse la capăt. Şi vibraţia lăuntrică a interpretei stârneşte, în sală, un freamăt de pădure vrăjită…
În stagiunea următoare (1919), i se încredinţează rolul titular din “Evantaiul doamnei Windermere” (Oscar Wilde). A fost un triumf. De ce? Cum? Paradoxal, actriţa nu părea să facă vreun efort anume. Se mişca în scenă cu un firesc aproape şocant pentru stilul teatral al epocii. Gesticulaţie abia sugerată. Pe faţa eroinei, în priviri, în glas, dulceaţa se îmbina, imperceptibil, cu ironia… Dar magnetismul pe care-l emana făptura creatoarei rolului şi fiorul pe care-l inocula spectatorilor erau irezistibile.
Anul 1920 o impune definitiv. Aura Buzescu este consacrată, fără nici o putinţă de tăgadă, drept o artistă de excepţională valoare. Şi aceasta, datorită unei noi creaţii. Pe scena campaniei “Excelsior”, întemeiată de Elvira Popescu. Propunându-se o piesă de succes sigur, “Fecioara rătăcită” (H. Bataille) se alcătuieşte şi o distribuţie de „capete de afiş“: Gh. Storin, Maria Filotti, Al. Mihalescu… Pentru rolul principal — Diane de Charance —, se caută o actriţă tânără, capabilă să redea stările paroxistice ale „fecioarei rătăcite”. Nu poate fi decât Aura Buzescu. Şi, într-adevăr, cu aceeaşi nemaivăzută economie de mijloace de expresie… doar un tremur interior, o respiraţie adâncă, întretăiată… licăririle unui foc înăbuşit… îi duce pe spectatori la incandescenţă. Aceeaşi incandescenţă în care creatoarea se consumă. Deşi pare că necontenit se străduieşte să-şi tăinuiască stările prin care trece. Şi cu atât mai precis, mai viguros aceste stări se comunică în public.
În 1923, „magiciana“ acestui stil cu totul nou în epocă debutează pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în “Hedda Gabler” (Ibsen), dă viaţă personajului Iulia. Şi străluceşte, alături de consacraţii N. Soreanu, Aristide Demetriade, Ion Livescu… Străluceşte printr-un joc interiorizat, turnat în forme desăvîrşit stilizate.
Şi, iată, încă de pe acum, se conturează una dintre „cheile” care duc la descifrarea „miracolului”. Sinceritatea, chiar violenţa trăirii, în contrast cu neobişnuita economie a mijloacelor de expresie artistică. Puterea de a se autocontrola, de a ţine în frâu tumultul lăuntric, pentru ca acesta, „sublimat”, să treacă în forme stilizate, reduse la esenţă. Pentru ca, aşa, „transfuzia” în public să fie şi mai eficientă.
Cu acest joc sobru, care comunică o tensiune sinceră, adevărată, Aura Buzescu incită, emoţionează, cucereşte, deopotrivă, pe parteneri, publicul, pe cronicari.
Aşa a fost în “Ofelia”, într-un spectacol în care Hamlet era Tony Bulandra. O Ofelie care rupea cu tradiţia. Nimic din baletul braţelor, din frângerea mâinilor, din zguduirile de plâns cu care ne obişnuiseră alte interprete. Niciun detaliu care ar fi putut să strice linia simplă a rolului. Dar coarda aceea întinsă, peste măsură de sensibilă, vibra. Zvonul trăirilor din adânc se comunica spectatorului cu o inegalabilă intensitate. Şi sentimentele contradictorii ale eroinei shakespeareene, iubirea şi nădejdile ei, îndoiala şi deznădejdea erau receptate acut de cei din sală. Tot astfel a fost în Melo (Bernstein), pe scena Teatrului „Maria Ventura”, întruchipând-o pe Maniche, între V. Valentineanu, de o rară rigoare, în rolul soţului, şi G. Vraca, interpretând rolul unui tânăr şi frumos violonist… Aura Buzescu a jucat mai reţinut, mai puţin „spectaculos” decît aceştia. Dar a fost cea mai emoţionantă.
Pentru ca Ana, din “Ion” (după Liviu Rebreanu, în dramatizarea lui Mihail Sorbul), să-i prilejuiască artistei realizarea unui portret redus la câteva trăsături, ca o efigie, în spatele căreia ardea un foc mistuitor.
În ajunul ultimului răboi mondial şi în anii conflagraţiei, stăpânind perfect tainele acestei arte subtile, rafinate, dar şi cu o inegalabilă putere de transfigurare, a creat personajele cele mai diferite ca temperament, reprezentând epoci deosebite, realizate de dramaturgi cu concepţii şi stiluri diametral opuse. Electra din “Atrizii” lui V. Eftimiu… Ifigenia, în viziunea lui Mircea Eliade… Mirra, ambigua fiinţă a romanticului Alfieri… A purtat şi povara fecioarei Violaine din “Îngerul a vestit pe Maria” (Paul Claudel).
Sursa. dosaresecrete.ro
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Timp Liber
De același autor
