Astăzi despre pictorul român ale cărui lucrări au fost duse în Rusia împreună cu Tezaurul: Arthur Verona
Arthur Garguromin Verona (nume la naștere Arthur Petre Anton Bartolomeu Francisc Maria Verona, 5 septembrie 1867, Brăila, România – d. 26 martie 1946, București, România) a fost un pictor român de origine aromână. A făcut studii militare în cadrul Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt pe care a absolvit-o în anul 1891, devenind ofițer în Armata Comună. A fost medaliat de către statul român cu o mulțime de decorații în plan profesional și militar, ca urmare a participării sale ca voluntar la primul război mondial. Nu în ultimul rând, este de menționat că Arthur Verona a îndeplinit funcția de președinte al Societății Tinerimii artistice în perioada 1910 - 1912.
Datorită vocației sale artistice manifestate încă din copilărie și-a continuat studiile, de această dată în domeniu artelor plastice, începând din anul 1895 la Academia de Arte Frumoase din München ca elev al lui Fritz von UhdeAcolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste, apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy. Pentru Arthur Verona, vizita din capitala Bavariei din anul 1895, a avut ca rezultat o confruntare a propriilor calități de exprimare plastică cu noile modalități de primenire și de înnoire a limbajului. La München nu l-a atras rigiditatea academismului de sorginte istorică care promova portretistica monumentală și scenele eroice, ci noile concepte ale plein - airismului, promovat de Fritz von Uhde și Simon Hollósy. Conform unor mărturii documentare destul de lacunare și disparate se pare că Arthur Verona ar fi participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy, cu Școala de pictură de la Baia Mare. La îndemnul lui von Uhde, artistul a studiat la Academia Julian începând din anul 1889. Aici s-a aflat sub influența lui Jean-Paul Laurens. Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.
Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească. Absolvent al marilor Academii de la München și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale. A fost un mare admirator al Renașterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică. Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air. A reținut de altfel, tematica grigoresciană, dar nu a putut renunța niciodată la apetența sa spre compoziția de atelier. El a fost considerat la un moment dat ca fiind un continuator al operei lui Nicolae Grigorescu, dar opera sa apare astăzi într-o imagine eclectică revendicată de către istoria picturii românești, datorită modului entuziast și plin de conștiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur Verona ca organizator și ca dascăl.
A fost inițiatorul înființării unei Academii Libere de Pictură în anul 1919, ca o ripostă la academismul lui G.D. Mirea de la Școala de Belle Arte din București și în anul 1940 a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească aflată pe lângă Arhiepiscopia Bucureștilor, care a fost înființată de către Patriarhul Nicodim. Aici a predat cursuri tehnice de pictură de icoane și a condus atelierul de lucrări practice. A fost medaliat de către statul român cu o mulțime de decorații în plan profesional și militar, ca urmare a participării sale ca voluntar la primul război mondial. Nu în ultimul rând, este de menționat că Arthur Verona a îndeplinit funcția de președinte al Societății Tinerimii artistice în perioada 1910 - 1912.
“Format mai întâi la școala germană, apoi la cea franceză, Artur Verona și-a pus și știința și talentul, în interpretarea motivelor românești. Țăranii moldoveni, cu obiceiurile și portul lor pitoresc, au fost subiectele lui de predilecție. Cu lucrările intitulate „Codrii Herței”, „Pâinea cea de toate zilele”, „În bălțile Brăilei”, „Secerișul”, „Drum lung”, „Floarea Soarelui”, „Toamna în pădure”, „Ursarii”, „Nunta la țară”, și altele, a știut sa dea un caracter idilic operei sale, reușind să creeze un curent și să-și formeze elevi. Dintre portrete — căci Artur Verona a fost și un excelent portretist — vom aminti de acela al lui Emil Mihail Brancovici, al d-lui Nicolae Henri Verona, al Patriarhului Miron Cristea, un autoportret și altele, valoroase piese de muzeu. Vom aminti de asemenea de compozițiile sale „Moartea lui Ștefan cel Mare”, plafonul de la muzeul Kalinderu și cel de la Palatul Regal, lucrări caracteristice prin mișcare, echilibru și armonie de culoare. Ca pictor, Artur Verona a trăit în spiritul vremii sale, pe care a cinstit-o prin opera lăsată. Ca profesor, el a ținut cursuri la Academia liberă de pictură, și mulți din pictorii cari contează astăzi în arta românească, se pot număra cu mândrie printre elevii lui. Verona a publicat și o carte despre tehnica picturii, un adevărat îndreptar pentru tineretul artistic.[2] ”
— George Nikita: - Salonul Oficial al Expoziției retrospective din anul 1947, pag. 59
Pictură murală
Frescă pe plafonul Scării Voievozilor din Palatul Regal din București
Chiar dacă pictura de plein-air i-a adus o faimă demnă de luat în seamă în arta plastică românească prin peisajele pe care le-a realizat, el a considerat permanent că monumentalul nu poate fi obținut la șevalet și că o astfel de abordare poate fi mai bine pusă în valoare doar în pictura murală. Ca urmare, artistul a studiat intens tehnica frescei și ca rezultat, în anul 1905 pe vremea când se pregătea pentru deschiderea Expoziției Jubiliare din 1906, i s-a încredințat proiectul pentru decorarea cu motive istorice a Culei românești.[18] Cu această ocazie, pictorul și-a dat seama că nici varul românesc și nici diferențele de temperatură specifice climatului din România nu sunt elemente favorabile frescei propriu-zise, cu toate că el a executat lucrarea pe tencuială udă proaspăt aplicată. Deși la acea vreme nu stăpânea pe deplin toate secretele acestei tehnici, dovadă stând faptul că după circa cinci decenii această lucrare era grav avariată, el a fost conștient de valoarea ei și de aceea a afirmat toată viața că pictura monumentală își are locul în frescă.[18] Arthur Verona a pictat fresca din Turnul lui Țepeș din București imediat după finalizarea lucrărilor de construcție ale acestuia.
Arthur Verona a realizat pictura murală a plafoanelor palatului lui Gheorghe Cantacuzino care este astăzi Muzeul Enescu și cele ale colecționarului Ioan Kalinderu.[19] La palatul lui Gheorghe Cantacuzino, plafoanele sunt boltite și pictorul a ales să execute comanda în tempera direct pe perete. La Kalinderu unde plafoanele erau plane, artistul a făcut patru lucrări pe pânză pe care le-a aplicat pe suprafețele de decorat. Tematica lucrărilor de la Kalinderu este lipsită de claritate și anecdotica destul de confuză.[19] Afirmația poate fi argumentată prin faptul că în mijlocul unor nuduri care aparțin unei concepții bahice, apare o țărancă îmbrobodită care are o vestimentație specifică satelor rurale românești. Ion Zurescu a fost de părere că o astfel de compoziție nu pare a fi justificată de niciun considerent estetic.[19]
Lucrările murale pe care Verona le-a realizat atât în palatul Kalinderu cât și la Cantacuzino au o anecdotică folosită ca un pretext pentru a înălța boltele prin ceruri transparente și pentru a crea impresia de volum utilizând armonii luminoase.[19] Folosind o astfel de abordare, combătută de majoritatea pictorilor români de marcă, dar susținută de cele mai mari reușite ale artei occidentale, artistul nu s-a ferit de toate greutățile pe care realizarea unor astfel de compoziții le impun, ba din potrivă pare că le-a căutat.[19] Deși racursiurile utilizate, compozițiile dificile și pozițiile teatrale cu grandoarea căutată a personajelor înfățișate, par să aducă pictorului satisfacție Totul contrastează cu lirismul peisajelor pictate cu o reală efuziune la Brăila, pe Olt sau la Herța.[23]
Admirator al Renașterii, al clasicismului și chiar al barocului, Arthur Verona spre deosebire de pictorii educați în spiritul artei bizantine, a considerat că pictura decorativă este inevitabil subordonată arhitecturii.[19] El a fost convins că pictura murală trebuie să se ridice la nivelul arhitecturii pentru simplul fapt că ea trebuie să o întregească și uneori să estompeze elementele deficitare care pot apărea printr-o proiectare neglijentă a edificiului.[19] Astfel, pentru a crea cavitățile aparente în construcție, bizantinii s-au folosit de o decorație plană și o cromatică adaptată unei iluminări reduse a interiorului. Arta renascentistă și mai apoi barocul au folosit pictura murală tocmai pentru a amplifica luminozitatea și spațiul interior al unei clădiri arhitecturale.
În anul 1926, Comisia Monumentelor Istorice i-a dat comanda să picteze capela de la Castelul Bran.[37] Ion D. Ștefănescu a menționat că Arthur Verona care era membru al comisiei, apăra așa zisa poezie a artei românești și patina vremii, opunându-se cu vehemență restaurărilor deficitare care au dus adesea la distrugeri iremediabile ale celor mai valoroase picturi bisericești.[37] În pictura murală de la Bran, pictorul a încercat o conciliere a valorilor ortodoxiei cu viziunea sa italiană.[37] A obținut astfel, efecte monumentale plane cu tonalități sobre prin renunțarea la aerul, sobrietatea, culoarea și perspectiva cu care stilul baroc a reușit produse estetice dar mai puțin impozante.[37] Artistul a respectat iconografia impusă de canoanele dogmatice religioase și a invocat tradiția pentru înfățișarea figurilor de ctitori și a familiilor lor
Reușita și temeinicia lucrării pe care a făcut-o la Bran, a dus după un timp să i se încredințeze decorarea Capelei Cimitirului Bellu din București.[49] Realizarea acestei lucrări a fost executată în același spirit, dar critica de artă i-a imputat nerespectarea strictă a iconografiei de rigoare.
În anul 1934 a primit de la Casa Regală a României comanda pentru realizarea unei fresce monumentale situată deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal.[38] Lucrarea poartă numele Apoteoza ca metaforă a țării reîntregită și învingătoare în luptă. Ea ilustrează concepția artistului despre pictura murală și despre sensul alegoriei. În ea apar doi flăcăi, un cap de dac și unul de roman, care susțin în mâini o stemă, întreaga compoziție fiind proiectată pe un fundal de marmură. Ei sunt centrați de o ghirlandă de personaje rustice care par a se manifesta entuziast. Totul are un fundal oferit de trupe care mărșăluiesc biruitoare.[38] Picturii i se poate imputa faptul că personajele sunt îmbrăcate doar țărănește, ele nefiind autentice, că atitudinile lor sunt prea căutate și că intenția compoziției fiind prea bogată ea a devenit oarecum confuză.[38] Pe de altă parte se poate vedea că artistul a împărțit apoteoza între ostași și „talpa țării” și a lăsat soldații să poarte cununa spre stema care simbolizează întreaga istorie zbuciumată a provinciilor românești.[39] Privind realizarea plastică a frescei se poate deduce cu ușurință admirația pe care Verona a avut-o pentru Renașterea italiană, argumente sigure fiind cromatica vie a lucrării și desenul viguros.
În anul 1940, Arthur Verona preda ca dascăl la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească aflată pe lângă Arhiepiscopia Bucureștilor și care a fost înființată de către Patriarhul Nicodim. Aici a predat cursuri tehnice de pictură de icoane și a condus atelierul de lucrări practice.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
