Timp Liber

Vizantea - un colţ de Rai abandonat

Cristi Merchea
7 iul 2016 3895 vizualizări
Într-o duminică însorită a acestei primăveri mi-am dus paşii pe dealurile Vizantei, sau „Vizănţii”, cum spun localnicii. Pentru cine nu ştie, Vizantea este, sau era, o comună mărişoară a Vrancei arhaice, între dealuri, la poalele Răchitaşului, într-o zonă care te duce cu gândul la „piciorul de plai” al baladei Mioriţa.

Drumul care pleacă din Focşani spre Lepşa şi Covasna este excelent, aparte gunoaiele lăsate de oameni după terminarea Târgului de la Tichiriş. La Vidra indicatorul te îndeamnă spre stânga şi aşa facem şi noi, deşi calea asta am bătut-o cu autobuzul pe timpul lui Ceauşescu de multe ori, întorcându-mă la sfârşit de săptămână spre casă, la Soveja. Pe atunci, de la Vidra la Câmpuri, trecând prin Vizantea, drumul făcea un fel de scurtătură care-ţi intra şi pe ochi şi pe nas. Nu era asfaltat iar praful – mai ales vara-, îmbibat cu mirosul de motorină, transpiraţie, murături, zer sau cel al găinilor din coşărcile mocanilor, îmbinat cu zgâlţâiturile zdravene de la hârtoape ce te aruncau de pe muşamaua tăiată cu briceagu’ a scaunelor, mi-a lăsat amintirea acestor drumuri, pe atunci plăcute pentru că ne duceau spre casă.

Drumul urcă şerpuind...

Acum totul e asfaltat dar autobuze mari, pline cu lume ca atunci, nu mai sunt. În piaţa agricolă din Vidra e mare campanie electorală, câţiva oameni cu veste în culori ţipătoare încercând să convingă pe cei locanici, care-şi vând puţinele lucruri, de minunata eră ce va veni dacă vor ei vor fi votaţi. Trecem de piaţă, admirăm stâlpii încrustaţi ai Ocolului Silvic, şi ne urmăm cursul, depăşind un bătrânel gârbovit dar dornic să-şi ducă cele trei văcuţe spre pajiştile verzi din ţarnă. Drumul urcă şerpuind, încălecând de câteva ori apa Vizăuţiului, printre coline pline de livezi, flori, iarbă înaltă, salcâmi înfloriţi şi înmiresmaţi, câmpuri unde natura a explodat de culori şi miresme. Într-o vale, după ce trecem un podeţ, câteva movile de lemne ne arată că cineva mai face cărbuni aşa cum se făcea odată. Nu se lucrează acum fiind duminică şi nici proprietarul nu se află pentru că doi dulăi vin hotărâţi să ne confirme absenţa sa. Plecăm spre satul chemat Livezile. Case odată frumoase, cu târnaţuri în lemn de brad frumos ornamentate şi florării sub acoperişuri, unele chiar cu stâlpi „brâncoveneşti” în ipsos, se răsfiră ici şi colo printre noile construcţii hidoase, pagodele consumismului de prost gust şi ale haosului edilitar post decembrist. Lipsa unor reguli în construcţii şi invazia materialelor ieftine, dar de import, au distrus acest sat aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte din ţară. Fântânile au rămas la fel însă, acoperite cu şindrilă şi împrejmuite cu lemn lucrat la mână, vopsit în culori calde. Pe drum, oameni puţini, tot mai puţini şi mai gârboviţi de vreme, rămaşi să păzească aceste locuri de unde tinerii au plecat în lume, în căutarea norocului. Singura care e veselă e natura: dealurile surâd sub razele soarelui, pădurile îşi etalează cu fast veşmintele verzi, păsărelele ciripesc voioase pe ciuturile fântânilor, gâzele adulmecă fiecare floare şi fiecare mireasmă…

Fosta Mănăstire Vizantea

La intrarea în Vizantea Mănăstirească un indicator ne „indică” clar: „Fosta Mănăstire Vizantea”. Adică, mai avem ce vedea sau  aşa, să ne spună că era?… În fine, ne oprim la un izvor care curge abundent într-un jgheab de beton. O apă limpede şi rece ne astâmpără setea sub copacii umbroşi iar lângă ea o portiţă deschide calea spre un cimitir şi un monument al eroilor din Războiul de Independenţă

. Pacea primordială învăluie locul şi parcă nu-mi mai vine să mor de atâta frumuseţe. O cărăruie urcă prin iarbă, sub streaşina brazilor, pinilor şi prunilor, spre „fosta” Mănăstire Vizantea.

Nu urcăm pe ea pentru că ni se pare o cale de acces mai intimă, mai a celor de aici. Aşa că, la câţiva metri mai sus, o alee largă, cu o poartă monumentală în capăt, ne conduce spre biserică. Drumul e o desfătare de miresme şi triluri, de zumzete şi răcoare. O stâncă mare iese din iarbă înaintea porţii bisericii iar turla clopotniţei se înalţă maiestuoasă din zidurile vechi ale Mănăstirii. Nu e nimeni şi deschidem cu grijă poarta din lemn. O doamnă îşi face apariţia. E preoteasa, credem, care ne invită să vizităm lăcaşul. O singură familie mai locuieşte alături. O femeie simplă, care, într-o zi de duminică, ne invită să vedem biserica goală. Ar fi vremea slujbei dar astăzi se ţine la cealaltă biserică, ne spune. O duminică aici, una la cealaltă. Şi aşa aici vin 20-30 de persoane. Nu mai sunt oameni primprejur. O singură familie mai locuieşte alături, restul sunt persoane singure, în special bătrâne. Iar mica bisericuţă, construită de călugării greci pe la 1850-1858 şi închinată Muntelui Atos, o duce aşa cum poate. Altarul este cel vechi iar pictura ne învăluie sufletele cu frumuseţea şi blândeşea ei. Şi restul interiorului a fost pictat cu grija culorilor şi a stilului. Stâlpi din piatră masivă ţin această creaţie de mai bine de 150 de ani pentru un sat care încet-încet piere. Preoteasa este amabilă şi ne duce să vedem şi împrejurimile. O potecă coboară lin pe lângă zidul de apărare al bisericii spre ceea ce odată era poarta principală: un arc romantic, superb, din cărămidă arsă se deschide maiestuos spre o poiană luminată. Stupi cu albine se desfată aici, pe locul unde, aşa cum ne spune preoteasa, odată se aflau chilile mănăstirii. Temeliile din piatră abia se mai văd de ierburile înalte. Zidul şi arcul mănăstirii ar trebui restaurat. Dar, aşa cum funcţioneză lucrurile pe la noi, cei care vor nu au voie, cei care trebuie nu fac. Biserica nu poate interveni pentru că e „lucrare” de Patrimoniu, iar cei de la Culte, sau Cultură, nu dau voie dar nici nu fac. Ne continuăm drumul prin sat după o pauză binevenită în acest lăcaş pustiu dar frumos, construit pentru pacea sufletului oamenilor locului… care încep să nu mai fie. (Cristi MERCHEA)


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.