Ziarul de Vrancea la 22 de ani – Jurnalismul ca sport extrem
Pentru că se împlinesc 22 de ani de când o mână de oameni au pus bazele ziarului pe care îl citiți și astăzi, pentru că vremurile s-au schimbat și multe lucruri au rămas nespuse încă, ne-am decis să spunem povestea Ziarului de Vrancea, așa cum a început ea, într-o sală de balet a Casei de Cultură, în anii ’90, când oamenii stăteau la coadă să cumpere presă scrisă, când cuvântul tipărit însemna mai mult, iar presa era mai liberă ca oricând.
Începem, așadar, printr-o serie de întrebări, să aducem, fragment cu fragment, șirul întâmplărilor care ne-au purtat din 1997 până în 2019 alături de dumneavoastră.
În iarna lui 1996, un anunț la radiourile locale invita potențialii jurnaliști la prima (și singura) școală de presă din județul Vrancea. În urma unui test, se recrutau viitorii jurnaliști, care aveau să formeze redacția unui ziar local nou, cu un stil de-a face presă diferit față de cel practicat până atunci.
Fiind de profesie ingineri, cum ați hotărât să faceți presă?
Am cochetat cu presa și în timpul studenției. Atunci, „șopârlele” erau calea de a-i transmite cititorului ce aveai de spus. Odată devenită liberă, presa era și mai seducătoare. Citeam cu nesaț ziarele pentru care stăteam la coadă dis-de-dimineață sau după-amiază, când ne întorceam de la locurile noastre de muncă. Și începuse să fie greu, pentru că piața era invadată de produsele „ochioase” „de afară ”, iar cele fabricate de noi rămâneau pe stoc. Devenite nerentabile, fabricile la care lucram s-au lichidat primele, prin metoda „Ciorbea”. Trebuia să facem ceva. Și am hotărât să facem presă.
Sediul inițial al ziarului a fost în Casa de Cultură a Sindicatelor. Ce ați găsit când v-ați mutat acolo?
Un director bun, domnul Suciu, tot inginer de profesie, care s-a bucurat că instituția pe care o conduce va găzdui un ziar. Casa de Cultură a Sindicatelor era un loc foarte primitor atunci. Am închiriat și compartimentat sala de balet, în timp ce cursanții școlii de presă erau învățați cum să fie jurnaliști la noul cotidian din Vrancea.
Foto: Povestea Ziarului de Vrancea a început în fosta sală de balet a Casei de Cultură a Sindicatelor din Focșani
Fotografie realizată în vechea noastră redacție, la Casa de Cultură
În toamna anului 1996, într-un spectacol al Grupului Divertis, era anunțată apariția Monitorului de Vrancea. Se intrase „în linie dreaptă”: se organizau departamentele, am mai închiriat un spațiu pentru preluarea anunțurilor de mică publicitate la parterul Casei de Cultură, iar la 18 ianuarie 1997 am apărut pe piața media din Vrancea - cotidian de presă scrisă, într-un format broadsheet, alb-negru.
Cum se scriau textele pe vremea faxului și a culegătoarelor?
Dimineața, avea loc ședința de sumar, în care fiecare reporter îi prezenta redactorului șef lista de subiecte documentate. Tot atunci, se stabilea ce anume va intra în ediția de a doua zi a ziarului. După ședința de sumar, reporterii își scriau pe coli A4 articolele, care mai treceau o dată prin „vizorul” secretarului de redacție. După ce li se stabilea forma finală, textele se dădeau la „cules”. Adică unor doamne (culegătoare), care știau să transfere rapid textele scrise de redactori, de pe coli de hârtie, în fișierele calculatorului. Pozele, care ilustrau textele în ziar, se făceau pe hârtie fotografică, apoi se scanau împreună cu textele, pentru a putea fi transmise în format electronic către editor și către tehnoredactorul paginilor. Pentru transmisie, se foloseau niște linii de telecomunicații închiriate de la Romtelecom. Procesul de transmisie decurgea destul de anevoios uneori (cu viteză foarte mică), se mai bloca „transmisia” câteodată... Totul dura câteva ore.
Cât de liberă era presa în anii ’90? Cum erau cititorii de atunci?
Anii ’90 au fost cei mai frumoși ani ai presei postdecembriste, devenită liberă odată cu evenimentele din decembrie 1989. La scurt timp după apariție, cotidianul nostru a cucerit rapid cititorii de presă scrisă din Vrancea, datorită modului de a prezenta știrile, desprinse din viața reală, „necoafate” și în același timp nepărtinitoare. Pe atunci, se citea presă scrisă cu pasiune, se comentau aprins subiectele zilei. Oamenii politici și directorii de instituții, prinși în jocul democratic, evitau să intre „în vizorul” presei, pe care o tratau cu respect. Cititorii au venit în număr mare spre ziar, lucru care nu era pe placul mai-marilor zilei.
Când a început, în percepția dumneavoastră, declinul presei? Cum s-a produs acesta?
In anul 2001, odată cu revenirea la putere a celor care credeau că au pierdut alegerile în 1996 din cauza presei care i-a criticat. Nu-și puteau ierta că scăpaseră presa de sub control și au pus în practică un plan diabolic de aducere a ei „la ordin”. Eram în capitalism, iar cum banul este „echivalentul general al tuturor mărfurilor”, au tratat presa ca pe o marfă și au început să cumpere publicitate (cu bani publici, de la ministere și regii aflate în subordinea lor), așteptând bunăvoință în schimb, titluri, să facă ziare „de partid”, în care să fie lăudați, să-i hărțuiască în procese de calomnie pe ziariștii mai incisivi, în solidar cu societățile editoare, să le ofere posturi călduțe în instituții altor ziariști, discreditându-i pe alții, etc.
Când au început abuzurile din partea puterii asupra ziarului?
În 2002, când am fost ținta unor atacuri halucinante, declanșate simultan. Într-o ședință a Consiliului Local Focșani, ni s-a reziliat contractul de amplasare a punctelor de difuzare a presei, pe motiv ca nu am achitat chiria, deși un control ulterior avea să stabilească sume pe care le achitaserăm în plus.
Chiar dacă o instanță judecătorească pronunțase o hotărâre prin care se sista operațiunea de ridicare a chioșcurilor de presă, prin mobilizarea forțelor de ordine, au distrus întreaga rețea de difuzare.
Francizorul a reziliat contractul și ne-a făcut plăngere penală că i-am fi piratat marca, iar noi nu mai aveam voie să folosim titlul. Ulterior, am aflat că el nu avea protecție pe clasele specifice editării ziarelor. Instituțiile publice au reziliat contractele de publicitate, pe motiv că ziarul nu mai are același nume, iar Poșta a refuzat să primească abonamentele, din același motiv. Noul director al Casei de Cultură a reziliat și el contractul de închiriere și a trimis un executor judecătoresc să ne evacueze. În tot acest timp, unii ziariști au fost angajați să editeze Monitorul de Vrancea în varianta „nouă”, iar vis-à-vis de biroul în care noi preluam anunțurile de mică publicitate, noul director al Casei de Cultură le-a pus la dispoziție un spațiu, unde ei preluau gratuit anunțuri pentru ziarul lor. Între timp, nici Garda Financiară nu a rămas mai prejos și, în timpul unui control de „rutină”, trei inspectori au făcut „pierdut ”, noaptea, avizul de însoțire a ziarelor, în încercarea de a confisca tirajul.
Când și cum s-a schimbat numele din Monitorul de Vrancea în Ziarul de Vrancea?
Tot în 2002, după ce editaserăm timp de cinci ani ziarul cu acest nume. Cititorii au crezut că este o păcăleală de 1 aprilie. După acea dată, cititorii, revoltați că primesc un ziar cu un conținut pe care nu-l recunoșteau, au început să pună întrebări și să solicite Ziarul de Vrancea, care era refuzat de conducerea de atunci a Poștei. Se invocau tot felul de motive de ordin birocratic, menite a ne scoate de pe piață, iar ziariștilor noștri li se refuza accesul la informații publice.
Câte procese ați avut, concomitent, cu reprezentanții puterii de atunci?
Peste 200 (două sute), iar 64 aveau termen în aceeași zi. Unul dintre ele a durat doi ani, deși era făcut în baza unui articol care nu a existat atunci și nu există nici acum.
Cum ați reușit să rezistați?
Având convingerea că nu trebuie să ne „predăm” cu toții, că nu trebuie să ne dezamăgim cititorii. Cu sentimentul că unii au murit pentru niște principii, iar libertatea presei este unul dintre ele.
Foto: Caricatură realizată de graficianul Constantin Pavel, cu ocazia aniversării noastre de 20 de ani
Cât de liberă mai este presa acum și care este prețul libertății? Este jurnalismul onest un sport extrem?
La aproape treizeci de ani de la Revoluţie, din păcate, presa liberă a devenit asemănătoare cu practicarea unui sport extrem. Adevărul îi deranjează pe tot mai mulţi care-şi permit să se răzbune. Se pun prea uşor etichete, se aplică unităţi diferite de măsură, fiind susţinută din fonduri publice destinate presei doar presa aliniată puterii politice, care prin modul ei partinic şi agresiv aruncă o umbră de îndoială asupra celei oneste. Și dacă acum câțiva ani, în ședințele de consiliu local sau județean, se mai puneau întrebări în legătură cu atribuirea discreționară a fondurilor publice destinate mass-media, acest fapt este trecut acum cu vederea, într-o complicitate ticăloasă. Și presa mai trebuie să aleagă între obediență și subfinanțare.
Cu ocazia aniversării ziarului, la întrebările redacției au răspuns Rodica și Corneliu Condurache.
