Dragii mei! Acum, când trăim vremuri stranii mi-am propus să vă readuc în memorie lucruri frumoase care se întâmplau cândva în minunatul și bătrân oraș Focșani. Datorită pandemiei, stând în casă, am început să lucrez la volumul doi al cărții:„Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”. Nu știu exact când va vedea lumina tiparului, dar...sper să vă bucurați la fel de mult cum ați făcut și cu primul volum. Spunându-vă că stau în casă, fiind decretată „Starea de Urgență”, simt lipsa și parfumul florilor de primăvară, verdele frunzelor de castani și magnolii, rozul și albul copacilor înfloriți. În amintirea acestor lipsuri, începând de astăzi, voi aduce un omagiu orașului meu și a oamenilor care trăiesc aici și voi semna viitorul volum cu numele:„Mușat-Mureșanu Daniel Focșani”.

Revenind la lucrurile frumoase ce se întâmplau în urbia noastră în urmă cu aproape 50 de ani, vă propun astăzi să călătorim pe urmele echipei fanion, emblema fotbalului focșănean „Unirea Focșani”. Doresc să subliniez și să vă reamintesc că aceste rânduri nu sunt o cronologie. Toate relatările mele sunt inspirate din fapte reale, consemnate, ușor literar. De aceea unele locații și personaje nu sunt perfect așezate în timp, dar mi-am rezervat dreptul metaforic al evenimentelor. De asemenea subliniez faptul că am folosit surse de pe internet, respectiv „Fotbalul vrâncean amintiri” și „Sportuldevrancea Focșani”.

Așadar era pe la mijlocul anilor ”70! Mai precis 1975-1976, când părinții mei au trăit epoca comunistă și s-au mutat în cartierul muncitoresc Sud. Am locuit pe strada „Constructorului” la blocul I8, scara 3. Am avut vecini deosebiți asa cum vă povesteam și în volumul 1, printre ei numărându-se și doamna limbii franceze regretata profesoră Doina Câmpeanu. În aceeași scară însă, la parter locuia o familie de profesori tineri sași, care predau limba germană la școala nr. 10 din Focșani. Această familie se numea Cârstea Uthe și locuiau la aparamentul 44. Dumnealor au domiciliat la această adresa aproximativ un an după care s-au mutat în Ardeal.

În locul dânșilor s-a mutat o familie tânără, care avea un baiețel de câteva luni pe nume Cristi. Era primul fiu al familiei Martha și Aurel Pastia. Mare mi-a fost bucuria că domnul Aurel Pastia era fotbalist la „Unirea Focșani”. Am ținut să încep cu domnia sa, deoarece pe 28 aprilie 2020 a împlinit o frumoasă vârstă. „Nea Relu” alintat „Pasto” de către colegii de echipă, a fost unul dintre jucătorii focșăneni din galeria mijlocașilor centrali la construcție, component al generației de vârf a fotbalului vrâncean, cum a numit-o fostul său coleg de echipă, portarul Ioan Paraschiv. A fost perioada de glorie a acestui sport până în prezent la Focșani, când „Unirea” juca acasă meciurile, pe stadionul „Milcovul” cu tribunele pline și arhipline. Legat de domnul Pastia țin foarte bine minte că... elev fiind la școala din sud în celebra clasă de băieți, domnul diriginte profesor de sport – Remus Nicu Stoleru, care era și antrenor de atletism, ne facilita accesul la toate meciurile pe care le juca „Unirea” în fiecare duminică, acasă. Cu această ocazie, fotbaliștii focșăneni primeau din partea noastră (a elevilor) la fiecare început de meci...flori. Eu de fiecare dată îl căutam cu privirea pe vecinul Pastia, îl reperam pe stadion și alergam să îi dăruiesc o floare. Totul se întâmpla într-un ropot de aplauze, după care fotbaliștii aruncau, în semn de respect pentru suporteri, florile în tribune.

După acest gest...se auzea fluierul asurzitor al arbitrului care marca începerea meciului. În acel moment toți suporterii, fanii echipei, mii la număr, strigau într-un glas:„HEI, HEI, UNIREA!”. Era un adevărat regal să participi în acele timpuri pe stadion și să urmărești meciurile echipei de suflet ale focșănenilor. Când juca „Unirea” acasă din centrul orașului și până în cartierul Sud, era o mare de oameni care se îndrepteau spre stadion. Mulți nu mai încăpeau în autobuze și mergeau pe jos grupuri-grupuri să urmărească meciul etapei. Un alt lucru frumos de care îmi aduc aminte cu plăcere și emoție, este acela că la fiecare început de meci, o voce cu un timbru metalic anunța componența celor două echipe care urmau să se confrunte. Aceeași voce metalică intervenea de fiecare dată când apăreau schimbări în meci. (Goluri, înlocuiri de jucători, faulturi, corneruri, eliminări, lovituri de la 11 metri, sfârșit de repriză sau de meci). Abia atunci când am devenit elev de liceu, mergând în continuare la stadion am aflat cu mare entuziasm că acea voce metalică era a domnului profesor de limba română, regretatul meu diriginte (din liceu) profesorul Gheorghe Zaharia. Dar scara vecinilor mei din Sud, mai găzduia la etajul trei, la apartament 55 alți fotbaliști de renume. Ei satisfăceau stagiul militar într-o unitate din Focșani și jucau fotbal la „Unirea”. Aceeași talentați și frumoși fotbaliști cu care am fost vecin în copilărie, se numeau:

Marian Nedea (cunoscutul portar), Andrei Fanici. Vizavi de blocul meu locuia Mitu Zaiț, împreună cu soția, pe care îl admiram din balcon. La un moment dat, eram invidiat de colegii de clasă (43 de băieți) că sunt vecin cu acești fotbaliști faimoși. Copil fiind, eram mai mic cu 10-12 ani decât vecinii fotbaliști, dar îi consideram idolii mei. Băieții, după ce au terminat armata au fost legitimați la Vinalcool sau Matrițe. Lucrau cu jumătate de normă, restul timpului fiind la antrenamente. După ce s-au mutat de la apartamentul 55 în locul lui Nedea și Fanici, s-a mutat familia regretatului antrenor de atletism, Costel Popovici.

Cu această ocazie îi aduc un omagiu pentru că mulți au uitat de domnia sa. Soția domnului Popovici era educatoare și se remarca prin simplitate și bunătate, asemenea domnului profesor. Deși veniseră vecini noi în apartamentul idolilor mei, le simțeam lipsa. În timpul lor liber, când câștigau meciurile petrecerile se prelungeau la ei în apartament. Deși era o scară mică de bloc și se auzea orice mișcare, fotbaliștii erau de bun simț, se distrau cu măsură și nu deranjau locatarii.

Vremuri de: Amintiri...Amintiri... Amintiri

Vă spuneam la început că această povestire nu este scrisă în ordine cronologică. De aceea sar puțin în anul 1991 când... lucrând la biroul poliției rutiere a Municipiului Focșani, în punctul fix:„C.P.L.” am observat la un moment dat că șoferul unui microbuz a forțat culoarea roșie a semaforului electric instalat pe bulevardul Unirii. După semnul regulamentar de oprire, conducătorul s-a conformat, mi-a prezentat actele, mai puțin permisul de conducere. (Probabil își dăduse seama că forțase semaforul). I-am adus la cunoștință motivul opririi și a recunoscut, spunându-mi:„Dumneavoastră, domnule polițist îmi ridicați permisul acum, dar tatăl meu va merge în audiență la domnul colonel Raneti (șeful serviciului circulație) și sigur mi-l va suspenda doar 30 de zile”. Pentru faptul că a recunoscut și a fost foarte politicos nepunând în pericol traficul rutier am decis doar să-l avertizez verbal și să îi spun:„Ai grijă! Pe viitor să respecți cu strictețe semnele de circulație pentru că... în caz contrar, poți să mori!”. Vreau să vă spun, dragilor, că și acum regret decizia mea. Mai bine îi suspendam permisul. Cine credeți că era tânărul conducător auto ? Talentatul jucător al „Unirii Focșani”, Florin Jelea. După câteva zile, am aflat că Florin a murit într-un accident rutier. Cineva povestea că a jucat la UEFA 90 și dacă trăia ar fi fost mai tare ca Răducioiu. Deja Mircea Lucescu vorbise cu el și îl convocase. După acest tragic eveniment, la o perioadă de timp, s-a întâmplat să îl opresc și pe domnul Jelea, tatăl lui Florin. Era în doliu și purta o cămasă neagră. I-am povestit cum l-am oprit pe fiul său. Cu ochii în lacrimi m-a strâns puternic de mână și mi-a spus:„Trebuia să îi luați permisul domnule! Nu interveneam pentru el și astăzi ar fi fost în viață!” Greu de reprodus aceste amintri în cuvinte. Era un tânăr slăbuț, blond, cu ochi pătrunzători, cu părul drept și cărare pe partea strângă, plin de admirație și talent. Dumnezeu să-i ierte pe cei doi! (Fiul și tatăl). Țin minte că la debutul „Unirii Focșani” în diviza „B” s-a jucat pe o ploaie torențială însă tribunele pline până la refuz, au rămas până la sfârșitul meciului sub un curcubeu de umbrele. Se juca cu „Nitramonia Făgăraș” când Manolache (Dumnezeu să îl ierte!) a obținut 11 metri așa cum consemnează domnii Vasile Ciubotaru și Anghel Constantinescu, cetățeni iubitori de fotbal din Mărășești și Focșani. Vă povesteam că la etajul 3 de la blocul I8 Sud, împreună cu Marian Nedea locuia și regretatul Andrei Fanici (1955-2008), fost militar în Focșani (1975-1977), un atacant adevărat, care a marcat multe goluri pentru „Unirea Focșani”. A jucat apoi zece ani la A.S.A. Târgu-Mureș. A jucat 307 meciuri în divizia A și a înscris 83 de goluri după cum menționează sursa „Fotabalul Vrâncean Amintri”. Mi-l aduc aminte pe Fanici ca fiind un băiat înalt, bine propoționat. Purta o scurtă din piele maro cu pantofi asortați, un tricou vișiniu și piesa de rezistență era o pereche de blue-jeans, raritate la vremea aceea. Ce îmi atrăgea atenția la el, erau dinții de sus foarte albi și ușor ieșiți în afară, care îi dădeau un farmec aparte. S-a stins tânăr în urma unui infarct. Dumnezeu să-l ierte!

Alți jucători de bază ce au scris cu litere de aur în fotbalul focșănean au fost: Florin Gângă (Derfler) și Antofie (Suli) Spiridon. Spiridon se făcea remarcat nu numai pe teren ca bun jucător, dar și în viață prin fizicul său de fotbalist conturat de un păr negru. De asemenea, Florin Gângă era un sex simbol adorat de multe tinrere din acea perioadă. Am avut o colegă de clasă în liceu care îl adora foarte mult pe Florin, spunând mereu că îi plac ochii lui albaștri și părul blond însă din păcate... Nu putea ajunge la el. Amintiri...Amintiri...Amintiri... Autoritățile locale se implicau foarte mult la acea vreme pentru bunul mers al echipei. Existau și ofițeri inimoși de miliție care susțineau echipa, cum era colonelul Ghiorghiță și colonelul Ciupercă. Acesta din urmă a avut un nepot fotbalist pe care îl chema tot Ciupercă decedat într-un tragic accident de circulație în Satul Nou, din Panciu. Ciupercă juca excelent stânga și venise de la Moinești în 1983. Mai intrau în teren: Ivanca, Moldoveanu și Nistor (Moacă). Anghel, stâlpul apărării alături de Pastia, Costea, Zaiț. Îl auzeam des pe Fanici cum îl striga pe Zaiț (Neamțu):„Nae, Nae”, dovadă că erau vecini. Neamțu locuind la blocul I7 avea darul să îi disciplineze pe toți sportivii când era nevoie. Și să ies din nou din cronologie, nu pot să nu îl amintesc și pe profesorul de sport Teodor Passan, fost internațional de juniori, participant la două C.E. de juniori, fost jucător la „Unirea Focșani”, „Știința București” și „Flacăra Roșie București”. Pe lângă fotbal, profesorul Passan era pasionat și de filatelie. L-a avut coleg de liceu pe un alt fotbalist al anilor ”50 – ”60, expertul contabil Traian Tîlvăr. Domnul Passan mai era prieten bun cu arbitrii ing. Valentin Teodorescu (fost președinte la Arta Modei – Focșani – R.I.P.) și domnul Ionel Niculițov, profesor de educație fizică și sport, arbitru de divizia A. Jucători de fotbal cu care s-a mândrit echipa „Unirea Focșani” au mai fost: Florian Brumaru, care a mai jucat și la „Unirea Dinamo Focșani”, „Gloria Focșani”. Antenor Radu Bulancea, Bratu, Stoican, Ciolpan. În anii ”90 trioul Manta – Jelea – Serea, erau cei care ridicau stadionul „ Milcov” în picioare.

Manta avea un șut bun și făcea pressing, Jelea era caracterizat de tinerețe și dorința lui de afirmare, iar Serea era locomotiva echipei care trăgea toată formația după el. După cum afirmă domnul Marian Mihai, focșănean care trăiește în Galați Puiu Oprișan zis și Bățul, cum amintește Marian Nedea, a obținut performanțe remarcabile și ca antrenor. Costel Orac, alt mare jucător și antrenor la „Acord Focșani” (1991 – 1993). Gică Burleanu, tatăl lui Răzvan Burleanu, alți jucători care au prestat la „Unirea”. Antofie Spiridon a fost selecționat la Lotul Național de Juniori pe când juca la C.S. Târgoviște.

Pe Mișu Costea îl admiram când eram elev la școala din Sud. Locuind în același cartier îl vedeam des în piața din sud. Era un tânăr blond cu părul foarte creț (gen african), simpatic, cu simțul umorului și foarte bun jucător și antrenor. Sunt bine cunoscute loviturile sale puternice la vinclu. Ne-am împrietenit chiar atunci când am crescut și mă întâlneam cu el des tot în piața din Sud, la un chioșc care îi aparținea. Bun prieten și antrenor al talentatul fotbalist Fani Chelmuș, alt sportiv fanion al focșănenilor. Dumnezeu să te ierte nea Mișu Costea, pot doar să îți spun în acest moment, fără să uit a aminti că era bucureștean și a jucat la „Steaua București” la pitici, juniori și tineret. La retragere a antrenat „Gloria Focșani”, „Unirea Dinamo Focșani”, ”Tricotex Panciu”, „Steaua Focșani”.

Așa cum bine descrie „Fotbalul Vrâncean Amintiri”, alt regretat jucător plecat prematur în lumea celor Drepți a fost și Pompiliu Iordache (1954 – 2006), de două ori campion național cu „Dinamo București”, două meciuri jucate în Echipa Naționlă a României și Cupa României câștigată tot cu „Dinamo București”. A fost coleg în lotul național cu: Dukadam, Cămătaru, Iorgulescu, Gabor și Munteanu. Marian Brutaru, un jucător puțin cam subțirel, dar puternic a marcat gol direct din lovitură de colț așa cum consemnează domnul „Eduard Adelin”. Să nu uităm pe Titi Rusu, Naca, Liviu Jair. Costel Păiș marca goluri de excepție din corner așa cum amintește într-un comentariu focșăneanul Auraș Dragu, fost atlet și frate cu fotbalistul Dragu. Au mai jucat: Burcă nr. 4 pe tricou, Manta nr. 8 și Brutaru nr. 10.

Un alt jucător marcant al echipei și foarte talentat a fost și Gabi Fulga născut în Tâmboiești. Portar de renume: Aristică Ghiță – Marian Nedea – Ghiorghiu – Barbu – Paraschiv – Colceag – Hristea, au aparat cu devotament poarta echipei „Unirea Focșani”. Alt nume sonor este Ovidiu Rusu fost jucător la „Oțelul Galați”.

Să nu îl uităm însă pe Gică Canaragiu. Scund fiind, se strcura foarte ușor printre adversari și avea un șut năpraznic. Ajuns la o vârstă frumoasă se menține foarte bine asemenea unui fost sportiv. Colegii îi spuneau „Motoreta” tocmai pentru abilitățile sale. Se spune despre Gică Canaragiu că atunci când mingea era la el, tribunele luau foc. Jucători de mare forță pe care îi amintesc aici au mai fost: Sorin Gălan și Mișa Alexandru. Mișa, în 1982, a jucat și la „Chimia R.M. Vâlcea”, unul dintre cei mai buni fotbaliști pe care i-a dat Focșaniul, dar și un bun antrenor. Aurică Dragu și Cristi Dragu, alți doi mijlocași de real talent. Aurică Dragu face parte din generația mai în vârstă, iar Cristi Dragu, generația mai tânără. Marian Sima care marca goluri foarte frumoase, a jucat în „Cupa României” cu „F.C. Argeș”.

Un alt jucător deosebit a fost și Gică Vișan. Cu el am avut plăcerea să fiu camarad de arme la unitatea de aviație 01921, care în anii 1983 funcționa în Focșani. Au mai scris istorie: Stan Ghiorghiu, care atunci când ajungea la adversar striga:„EEEEEUUUUU”, cu o voce care-i îngheța sângele în vene celui pe care îl deposeda. A condus cu mult succes fotbalul focșănean așa cum consemnează domnul Liviu Danciu.

Un alt fotbalist care ne făcea duminicile frumoase cu jocul său, a fost si regretatul Culai Argeșanu. Despre Andrei Pasquali amintesc că a fost jucător la „Unirea Dinamo Focșani” în anii ”80. A jucat finala „Cupei României” ediția 1975 – 1976 cu „Steaua”, pierzând la limită cu scorul de 1 – 0. L-am cunoscut pe vremea când era inginer la VINCON și pot spune că este un om deosebit.

Din galeria fotbaliștilor, cel care a antrenat „Progresul Focșani” (1957) se numără și inimosul, Emil Fellinger. Se spune despre acesta că ar fi apărat și porțile echipelor în Campionatul European. Era pasionat de tablouri. Aristide (Aristică) Ghiță, născut în cartierul Pantelimon din București la 15 iunie 1940, ajunge în anul 1969 în urma unui joc memorial de pe WEMBLEY, rezerva lui Necula (Rică) Răducanu. Un antrenor mare și cu suflet bun, așa cum îl caracterizează colegii. Ion Șerbuleac, primul portar de mare valoare al fotbalului vrâncean din anii 1960. Din păcate, domnia sa nu mai este prinre noi, și nici regretatul Aurel Seredea.

Alți jucători pe care îi amintesc sunt: Sorin Colceag, Liciu, Gabi Mangalagiu, Manolache (R.I.P.), Oatu (R.I.P.), Nelu Moldoveanu (R.I.P.) – frate lui Petruș Moldoveanu.

Dragii mei, aș putea scrie foarte mult despre acest capitol desi, cuvintele de laudă nu sunt niciodată suficiente pentru aceste talente, de multe ori uitate prea devreme. Îmi cer iertare celor pe care i-am omis, dar am încercat să readuc doar un crâmpei în memoria dumneavoastră despre ce a însemant fotbalul în bătrânul Focșani. Mă plec în fața acestor minunați oameni – fotbaliștii – care ne făceau duminicile de neuitat și ne uneau pe toți în tribunele stadionului „Milcov”. Celor plecați mai devreme sus îl rog pe Bunul Dumnezeu să îi odhnească în pace, iar pentru cei care au rămas pe acest Pământ mă rog să le dea Dumnzeu, ani mulți și sănătoși si să ne încânte cu amintirile lor. Mulțumiri încă o dată „Fotbalul Vrâncean Amintiri” și tuturor suporterilor care au consemnat și au devenit sursele mele.