Astăzi despre: Cel mai mare portar de handbal din toate timpurile: Cornel Penu, dublu campion mondial în 1970 și 1974. Omul care, atunci când colegii lui nu reuşeau, spunea „Stop!”. Rafinat şi interiorizat. Era și inginer. Picta şi era pasionat de pescuit
Cornel Penu (n. 16 iunie 1946, Galați, România) este un fost handbalist român, dublu campion mondial în 1970 și 1974. A făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României, care a fost medaliată cu argint olimpic la Montreal 1976 și cu bronz olimpic la München 1972. Este considerat cel mai mare portar al României.
Şi totuşi, existau echipe puternice, cele mai puternice, care găseau metode de a trece de morişca pusă la punct de Gaţu, apoi de barajul lui Gunesch, Kicsid, Samungi şi Oţelea, şi ajungeau la poarta noastră. Iar aici apărea Cornel Penu. Nu era singurul portar, şi Orban, şi Dincă erau mari portari, dar nu ca Penu. Acest om era un zid dur, de 1,91 m şi 87 de kilograme, care a refuzat să fie victima din poartă - aşa cum erau numiţi pe atunci, la handbal, portarii. Prindea aruncările interilor adverşi cu două mâini.
Gălăţean din naştere, a plecat din oraş cu părinţii, crescând şi făcând şcoala şi liceul în Buzău. Apoi, pentru că bunicii erau acolo, a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică din Galaţi, absolvind TCM. Când o faci, facultatea asta te învaţă un lucru foarte dificil să te adaptezi la orice şi să înţelegi cu rapiditate o mulţime de lucruri. TCM-iştii au obiceiul să glumească, spunând că, dacă au la dispoziţie cinci zile, sunt capabili să ia notă de trecere la orice, chiar şi la Sanscrită. Asta era facultatea pe care o urma Cornel Penu, la Galaţi, în timp ce era portar la Ştiinţa Galaţi (newsweek.ro/)
S-a născut în Galați, dar părinții săi s-au mutat la Buzău când avea trei ani.[1] S-a apucat de handbal și de fotbal la Școala Generală 8 din Buzău, evoluând pe postul de portar de la început,fiind descoperit în clasa a V-a, de către profesorul de educație fizică Morișcă[2], apoi s-a specializat în handbal la Școala Sportivă, sub îndrumarea lui Constantin Căpățână.[3] În paralel cu studiile la Facultatea de Mecanică din Galați a activat la clubul Știința. În anul 1967 s-a transferat la CS Dinamo București. În același an a fost campion mondial de tineret și medaliat cu bronz la Campionatul Mondial de seniori. Trei ani mai târziu a devenit campion mondial după ce România a trecut la limită, scorul fiind 13–12, de Germania de Est.
La Jocurile Olimpice din 1972 de la München România a trecut de grupele principale pe locul doi și a întâlnit Germania de Est. S-a impus cu scorul 19–16, cucerind medalia de bronz, prima medalie olimpică dintr-o serie de trei pentru handbalul românesc.[4] În 1974 a câștigat al doilea titlu mondial, România învingând din nou Germania de Est. La Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal România a ajuns în finală, dar a pierdut 15–19 cu Uniunea Sovietică și s-a mulțumit cu argintul.
După ce s-a retras din activitate competițională în 1980 a devenit antrenor la echipa națională, iar apoi la Dinamo București. A pregătit și Hidrotehnica Constanta și ASA Buzău. Din 1993 a activat la Marrakech, Maroc, iar apoi a plecat în Franța, la Sedan. După ce s-a pensionat, a continuat să îi antreneze pe copii din cadrul clubului din Sedan.[5]
Pentru realizările sale a fost numit maestru emerit al sportului. În anul 2000 a primit Medalia națională „Serviciul Credincios” clasa I.
Note
^ a b Cristian Geambașu (16 iunie 2016). „Șeful muschetarilor » Cornel Penu la 70 de ani: "Nu mi-a plăcut să pierd. Asta m-a definit mai ales ca sportiv"”. Gazeta Sporturilor.
^ Nicolescu, Valeriu (2018). Personalităţi buzoiene 1918- 2018. 500 pentru România. Alpha MDN. p. 386.
^ „Personalități olimpice din județul Buzău”. Academia Olimpică Română–filiala Buzău.
^ Ionuț Tătaru (8 iunie 2012). „De la Gruia la Stângă - Istoria handbalului românesc la Jocurile Olimpice”. Antena 3.
^ „Gazeta l-a regăsit pe marele handbalist Cornel Penu, portar și pictor”. Gazeta Sporturilor. 21 decembrie 2012.
Lectură suplimentară
Penu, Cornel; Geambașu, Cristian (2017). Penu. A câștiga. A apăra. A trăi. Buzău: Editgraph.(
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
)
O amintire
Fişa adversarii
Avea jucătorii fişaţi. La fiecare cum sare, ce tabieturi are, ce înseamnă dacă se scapină la nas şi se uită-n stânga ta, înainte să execute o lovitură de pedeapsă de la 7 metri. Ciudatul ăsta, în timp ce colegii lui, când, la un turneu, jucau alţii, se duceau la o bere, mergea la celelalte meciuri, să ia notiţe, să-şi vadă adversarii. Era aşa de bun la toate aceste lucruri, că sunt mari antrenori care au luat lecţii de la Penu. Lascăr Pană spunea că „de la Penu am învăţat şi noi, antrenorii, multe”, chiar dacă Nicolae Nedef îl considera pe sportiv un om „aspru, colţuros, permanent nemulţumit”, conform InfoGhid. Spuneam la începutul acestui articol că în 1974 (Penu a fost de două ori campion mondial, în 1970 şi în 1974, odată medaliat cu bronz, în 1967, şi a participat la Olimpiadele de la Munchen şi Montreal, din 1972 şi 1976, luând bronzul, apoi argintul) am văzut o finală fantastică
Pentru Germania Federală, aşa cum s-a aflat ulterior, antrenorii Naţionalei au pregătit echipa în condiţii excepţionale: tot antrenamentul se făcea cu difuzoarele la maximum, cu tribunele scandând şi înjurând non-stop nemţeşte. Finala câştigată cu 19-16 a fost un meci de psihologie (Jean Piaget, asta citea Cornel Penu) suprapusă peste jocul de handbal. În care Cornel Penu, Radu Voina sau Cristian Gaţu erau experţi. Băieţi deştepţi, cu studii, citeau anumite cărţi.Este bine de înţeles că din această echipă mare, care a dominat handbalul mondial în anii 70, precum şi din rândul jucătorilor care nici nu au ajuns la Naţională, s-au format antrenori care au plecat în patru zări.
Şcolile de handbal ale marilor forţe ale lumii de azi (ca Spania, Franţa, ori Germania sau Danemarca) sunt fondate de unii sau şi de unii dintre aceşti mari handbalişti. Dovadă este cazul lui Cornel Penu. Român, francez şi gălăţean. (newsweek.ro)
